LUMINĂ DIN LUMINĂ

 

Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în  bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei aproape toată suflarea satului, strângând-o împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit. Totul  părea nou, nou și curat, toți copii primeau de la părinții lor haine noi, abia așteptam să le îmbrăcăm și să defilăm cu ele spre drumul ce ducea la biserică și, implicit la slujbele unei săptămâni ce până și-n acele timpuri se dădea vacanță. Sclipirea înnoirii și primenitul făceau parte dintr-un ritual ce se respecta cu sfințenie, pas cu pas, cred, cu înflorirea primăverilor ce niciodată nu se lăsau așteptate.

Anul ăsta, de la Florii și până azi, recunosc, am avut o teamă, m-am tot gândit cum o să fie în perioada sfintelor zile ținând cont că încă suntem sub incidența unei legi ce nu permite desfășurarea unor evenimente așa cum era odinioară. M-am îndoit ca Toma, adică nu am crezut, de bucurie poate, din grijă ori nerăbdare, că oamenii nu vor fi atenți la recomandările mele. Doar că până și cele mai optimiste așteptări ale mele au fost înfrânte, căci oamenii, mari și mici, au  umplut biserica (destul de mare)  cât se poate de corect, în litera legii, ceilalți rămânând afară, ocrotiți de fiecare dată de zilele calde și blânde ale unor sărbători pline de lumină, cântând chiar și cu măștile la gură, demonstrând că mărturisirea unui crez, deși poate fi îngrădit ca număr de persoane, nu poate fi aplicat când vine vorba de trăire personală.

A învins tinerețea și-n acest an, căci chiar dacă satul este îmbătrânit, situație des întâlnite pe bătrânul continent în foarte multe țări, chiar și așa tinerii au fost în număr mare la slujbe, valuri, valuri, mulți venind la scaunul de spovedanie să-și spună „căderile” și, mai mult decât atât, să ceară un sfat, fiindcă, zic ei, „de-aici niciodată nu am plecat fără un sfat care să ne fie de folos toată viața”.

În noapte de înviere o boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. O căldură moleșitoare încerca cu somnul pe toți cei care, în truda unei Săptămâni Mari, se pregătiseră pentru lumină. După orele 22.oo satul deja fusese cuprins de-o liniște stranie, curtea bisericii părea imensă în strălucirea albului care, reflectat din zidurile înalte ce se termină-n turla mare semeț ridicată spre cer, lumina gazonul proaspăt tuns din care încă pătrundea spre șosea mirosul de iarbă crudă, proaspăt cosită. Abia după ce cu zece minute înainte de miezul nopții ropotul de toacă a străpuns aerul și glasul clopotului s-a  băgat în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copil senini îl pot descifra, abia atunci o mare de oameni s-a revărsat spre curtea încăpătoare până-n drum, ca și cum toți ar fi fost ascunși undeva pe-aproape și la unison au ieșit din ascunzători pentru a primi lumina.

Atât de multă liniște și așa de frumoasă așteptarea încât mă întreb de multe ori cum în astfel de momente, realmente de suflet, copilăria din noi nu rupe rândurile pentru o năzbâtie care să rămână de povestit nepoților. Cred că doar murmurul unor verbe rostite încet din spatele măștilor se auzea în liniștea nopții, iar străpungerea întunericului cu făcliile vestitoare de lumină a animat sutele de suflete prezente care, în răbdare, a așteptat să ia lumină „de la boss”, cum hâtru spunea un tânăr cândva, uitând că eu nu sunt șeful, ci doar slujitorul.

„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.

Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.

Am mai scris pentru că trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală)  speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul își poate reveni încet-încet la starea cea dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.

Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, un gând bun în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Dăruind lumină am primit lumină. Am primit lumina mulţumirilor celor cărora le mulţumesc la rându-mi pentru clipele petrecute împreună în tot timpul postului, dar mai ales în ultima săptămână când, ca într-o mare familie, am stăruit în Lumină.