miercuri, 24 iunie 2015

VISUL DIN CASA VIITORULUI


Fâşâitul oarecum silenţios al aparatelor străbătea fiecare colţ al casei digitalizate. Era, cum numeau străbunii, un fel de zumzet, ca cel al harnicelor albine ce alergau prin câmpiile cu flori după nectar, acele câmpii ce seamănă mult cu wallpaper-ul ce rulează pe sticla  peretelui  de nord la fiecare 15 minute. Băiatul era  singur, touch-ul fiecărui obiect aşezat în cameră îi dezvăluia fiecare folder aranjat de mama sa. Într-unul erau hăinuţele, în altul consola cu jocuri, mai sus imprimanta 4D necesară printării noilor jocuri, mai jos, într-un folder mai mare, cadourile, încă nedesfăcute, vechiturile cum  spune el, primite de la bunici. Pe unul din monitoare imaginile din biroul mamei îi arătau cât de mult lucrează fiinţa ce i-a dat viaţă, pe celălalt, tata, plecat într-o delegaţie, îi lăsase un mesaj în care-i spunea cât îl iubeşte, desigur, cu promisiunea că-i aduce un joc nou, numai bun pentru a-şi cere iertare că iar nu au ieşit la iarbă verde, aşa cum n-au mai ieşit de ani mulţi.
Un bâzâit puternic şi un semnal ca un fulger a străbătut casa de la est la vest, virusul a străpuns întreg sistemul iar pereţii casei monitor s-au transformat în pereţi de sticlă, pereţi prin care afară se puteau vedea razele palide ale unui soare ce de obicei strălucea, ca widget, pe tavanul din dormitor. Nu mai funcţiona nimic, totul era mort, tehnologia rămăsese strânsă într-un beculeţ roşu, de avarie, ce clipea neputincios în aşteptarea reinstalării unui alt sistem nevirusat.
Sub teancul de „vechituri” primit de la bunici, din folderul uitat deschis, se zărea ceva. Mâna copilului s-a dus direct acolo, a tras cu putere şi... . „Vai”, a exclamat curios, „parcă-i un fişier word scris pe hârtie, cred că-i o carte, aşa cum îmi spunea bunica că era pe vremea ei”, gândea copilul cu voce tare. Sub coperta arsă de soarele altor timpuri, scris cu toc, tronau minunatele cuvinte: „carte frumoasă cinste cui te-a scris/ încet gândită, gingaş cumpănită;/ eşti ca o floare, anume înflorită/ mâinilor mele, care te-au deschis”. Semnătura bunicii, înflorată, l-a înfiorat, şi dând pagina, a găsit rândurile mamei ce a citat o vorbă  frumoasă din timpuri de mult apuse: „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”.
Cu sfială, fără nici un scroll, dând prima pagină, învăluit de un miros de veche tipografie, copilul citi cu voce tare primul rând: „ a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti...”. Rând cu rând, pagină cu pagină, copilul citea cu sete fiecare poveste. Totul părea straniu, deşi vechi, toate erau noi, fantastica lume a cărţii furându-l de tot din realitate, căci de nicăieri nu mai veneau mesaje, nu clipoceau notificări, nu se schimbau culori.
Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, într-o lume în care cuvântul scris, care nu-i altceva decât gândul simţit transpus în materie, e nevoie de mai mult timp pentru citit. Copiii mileniul III sunt copii inteligenţi, dar, în trendul actual, vor deveni copii fără simţire, fără amintiri, fără vise, fără imaginaţie, dacă nu vor citi. Pentru ei cartea va deveni „vechitura” din cufărul bunicilor, cea care, ciudat, la un moment dat, a fost în stare să educe miliarde de oameni
Într-un târziu, cuprins de oboseală, a adormit îmbrăţişat de paginile unei cărţi ce i-au trezit simţul copilăriei. În visul lui de copil crescut într-o casă cu pereţi  monitor, se făcea că păşeşte pe-o câmpie plină cu flori spre a merge în locul în care, exact ca-n copilăria bunicilor, se află o cuvertură  întinsă la umbra unui copac foşnitor, iar pe ea, se află cărţile cu care n-a crescut, cele pe care, în bătaia vântului cald al primăverii ori la gura unei sobe, în timp de iarnă,  şi-ar dori să le citească alături de părinţii săi.  

13 comentarii:

  1. Ah, Padre! Minunat articol si cu voia dumneavoastra am sa il distribui. Minunat si atat de util, mai ales celor care traiesc acest vis al viitorului. Nu vreau sa-mi pierd copii in artificialitatea asta, macar acum, cat sunt sub aripa noastra, a parintilor. Noi traim cu carti, de diferite forme, cu continut diferit, de colorat, de citit, de activitati. Desigur, avem acces si la tv,laptop, tableta, dar toate numai in doza optima pentru varsta fiecaruia. Mi-e asa de dor de copilaria noastra frumoasa si tare imi pare rau ca societatea asta se robotizeaza pe zi ce trece, si mai ales invatamantul :( Frumos articol, Padre si ma bucur ca ni l-ati impartasit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, n-am să-ţi răspund cu multe cuvinte, chit că aşa mă ştiţi voi pe mine, mai vorbăreţ. Deformarea hidoasă la care asistăm azi, mă refer la cea care ne strică fiinţele cele mai dragi, copiii, este una aproape ireversibilă. Nu am nimic cu tehnologia, este foarte bună, uşurează munca a miliarde de oameni, dar este bună doar în anumite momente şi aspecte. Dezvoltarea personală, studiul individual, liniştea pe care doar citind o poţi avea, nu poate fi regăsită decât în cărţile cu care noi am crescut. Poţi citi şi pe internet, dar când ai 10 ferestre deschise, toate active, numai de aprofundare să nu-ţi ardă. Zi binecuvântată să ai!

      Ștergere
  2. Trebuie sa recunosc ca datorita Mariei, un copil, am redescoperit placerea de a citi iar cartile, rasfoindu-le. Ma obisnuisem sa citesc PDF-uri si vazand-o pe ea cum a luat cartile noastre la mana, aranjandu-le dupa o ordine de ea stiuta, am inceput iar sa citesc carti tiparite. Sunt mama care invata de la copil redescoperind bucuriile copilariei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, poţi zice că ai redescoperit, că aşa fac toţi părinţii la un moment dat, voit ori nevoit, cu mai multă trăire ori din dorinţa de a-i impulsiona. I-am răspuns Mariei pe facebook, aşa că nu dezvolt aici, am lăudat-o pentru munca ei, dar am menţionat că asta este şi meritul tău, mama ei. De la prieteni nu ai învăţat nimic? :D

      Ștergere
    2. De la prieteni? Nu stiu, spune tu daca am invatat ceva. :)))

      Ștergere
    3. Nu spun nimic, răspunsul o să-l găseşti de-a lungul timpului prin comentarii. :)))

      Ștergere
  3. O să vină o zi când omenirea va tânji după lecturarea unei cărţi, după atingerea unei file dintr-o carte, si poate va fi prea târziu. Dacă nu avem grijă de moştenirea lăsată de cei dragi nouă, de cei înţelepţi, cărţile ne vor părăsi, şi atunci ne vom trezi foarte săraci şi fără pic de esenţă şi profunzime. Articol pentru noi toţi, cuvinte înţelepte pentru fiecare din noi. Sunt sigură că acest articol a fost scris cu multă trudă şi dăruire, nu pot de cât să vă muţumesc din tot sufletul si să am o recunoştinţă sinceră pentru tot!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Probabil că noi n-o să mai prindem acea zi, Melinda, cel puţin generaţia noastră, gândesc eu, va duce mai departe acest stindard al culturii făcute cu mâna pe carte. Proverbul "ai carte, ai parte", chiar dacă pare demodat, este un dicton cu care am crescut şi-n care am crezut. Mintea este o avere care nu poate fi furată de nimeni, este bogăţia care înnobilează omul, este fereastra prin care am văzut deseori drumul vieţii.
      Îţi mulţumesc şi eu pentru încredere, pentru gândul bun de apreciere şi pentru trecerea prin pagină. Să ai o seară binecuvântată!

      Ștergere
  4. Am venit si aici ca tare mi-a placut articolul. :)
    M-ai trimis inapoi in timp cand citeam pe nerasuflate cate o carte buna, iar noaptea visam o continuare :)))) Eeee, tinerete, floare mandra!
    Tineretul de acum oare ce viseaza? :(
    Noapte buna, Padre!

    RăspundețiȘtergere
  5. Meri, sunt pe aceeaşi baricadă cu tine, căci la fel eram şi eu, citeam şi-mi închipuiam, citeam şi visam, lumea de atunci, cea din cărţi, fiind o lume fantastică. Are şi virtualul plusurile lui, dar e tare obositor, vezi doar cât de obosiţi sunt tinerii din ziua de azi.
    Bună să fie noaptea şi la voi, Meri!

    RăspundețiȘtergere
  6. Mi-am aminiti de un articol pe care l-am scris candva...

    Când începi să citeşti o carte, cercetează-ţi sufletul. Doar aşa vei găsi ceea ce cauţi cu adevărat, e ca şi cum ai întâlni un tovarăş, un prieten, un adversar chiar, cu care poţi să stai de vorbă nestingherit, căruia poţi să-i împărtăşeşti toate gândurile uitate în nopţile albe, toate visele în care mai poţi crede, şi multe răspunsuri la întrebările care îţi dau târcoale.
    Cartea, este precum cuvântul în care crezi, nu o cauţi tu, ci ea te găseşte pe tine, tu, cititorul care vrea să evadeze, care caută lumina înţelepciunii, care ştie că la capătul ei va deveni mai bogat cu o tăcere, cu o călătorie şi cu o binecuvântare.
    Există cărţi despre care au auzit puţini, dar care îţi marchează existenţa, există cărţi uitate şi care se lasă descoperite cu greu, ca într-un principiu al smereniei, dar devin cărţi de căpătâi, există cărţi în care te pierzi, altele în care te regăseşti, altele în care simţi că parcă le-ai fi scris tu.
    Lecturarea cărţilor este un act de curaj...unele te ridică, altele te doboară, unele te revoltă, în altele poposeşte lumina, dar fiecare te face să gândeşti, să îţi descoperi sinele, să poţi înţelege mai bine contemplarea de pe tărâmul sublim al unor existenţe, să fii acolo unde căutările tale pot găsi cuvintele care îţi înnobilează sufletul.
    Cine atinge o carte, atinge sufletul celui care a scris-o. Îi vei descoperi zbaterea, timpul, râvna, mărturisirea, valul, jubilaţia şi revărsarea.
    O carte adevarată este cartea care nu se termină, care nu are punct, care stârneşte mereu setea de a fi recitită, cartea-sărbătoare, la sfârşitul căreia închizi ochii înspre meditaţie şi pe care o aşezi printre momentele cu esenţă de nemurire.
    Albert Camus spunea: „Dacă ar trebui să scriu o carte de morală, primele 99 de pagini le-aş lăsa albe şi pe a o suta aş scrie: există o singură datorie, aceea de a iubi.”
    Opreşte, Doamne, ceasornicul, pentru a ne da răgaz să citim!

    RăspundețiȘtergere