SUNT DATOR VANDUT

Poate că mă repet uneori în postările mele cu anumite  afirmaţii, numai că nu am încotro şi trebuie să fac acest lucru măcar şi pentru a-mi aminti mie că am ştiut şi că n-am făcut. Ori, citind în paginile Scripturii, găsesc mereu bubele care-mi provoacă suferinţă iar alături de ele găsesc şi remediul, medicamentul, pe care de multe ori nu-l folosesc, preferând să rabd în lene şi în necunoaştere.

Aşa se face că citind azi evanghelia înfricoşatei judecăţi, pe care poate am mai citit-o de 30 de ori, am remarcat că am o mare problemă. Sunt dator vândut. Sunt sărac lipit, că altfel nu s-ar explica faptul că până azi nu am reuşit să fac aşa cum spune Scriptura. Adică să hrănesc pe cel flămând, să îmbrac pe cel gol, să adap pe cel însetat. Şi nu că nu am mai făcut aceste lucruri, nu le-am făcut din chemarea aceea tainică a lui Hristos. Şi de aceea pe bună dreptate zic că sunt sărac lipit, căci nimic nu am agonisit, iar dacă acum aş merge la judecată aş fi vrednic de a merge cu caprele de-a stânga alături de cei blestemaţi.

Şi ar mai fi ceva. Gândiţi-vă la Hristos care ne-a dat fiecăruia dintre noi câte o haină, cea a botezului, haina aceea care trebuie să ne înveşmânteze în veşnicie. Acea haină am primit-o şi în loc să o purtăm cu mare bucurie şi cinste, o mototolim şi o pângărim cu mizeriile lumeşti, încercând de multe ori să o acoperim cu veşmintele lumeşti, trecătoare şi sclipitoare cu care ne îmbie la tot pasul vrăjmaşul de suflete. Dacă vreodată aţi dat vreo haină cuiva de pomană şi aţi văzut persoana respectivă purtând haina, cu siguranţă că v-aţi bucurat. Cu atât mai mult s-ar bucura Hristos dacă ne-ar vedea purtând haina botezului cu demnitatea creştinului curăţit prin sângele crucii. Dacă aţi dat cuiva ceva de mâncare şi aţi observat cum mănâncă cu poftă şi mulţumeşte cu lacrimi, cu atât mai mult Hristos s-ar bucura dacă am alerga să ne hrănim şi noi cu poftă din trupul şi sângele său şi cu lacrimi să mulţumim duhovniceşte. Dacă ai văzut cum  se satură un însetat căruia în arşiţa verii îi potoleşti setea cu un pahar  apă rece, gândeşte-te la bucuria lui Hristos când vede creştinul că vine să se adape din izvoarele curate ale învăţăturii ce se revarsă din belşug pentru toţi în Sfânta Biserică.

Eu sunt dator vândut şi sărac lipit. Dumnezeu mi-a dat totul, eu am apucat totul ca şi cum mi s-ar fi cuvenit de drept şi n-am plătit nimic, că zicând că nu am cu ce.  El mi-a dat chipul Său, apoi a venit în lume făcându-se ca mine şi ca tine, a vindecat şi învăţat ca să dea pildă despre cum să fac şi eu. Apoi luând crucea a răbdat să fie scuipat în faţă, să fie pălmuit, să fie luat în zeflemea pentru mine şi pentru tine. Şi nu a fost de ajuns. Ştiind că eu sunt sărac şi nu am cu ce plăti, a mai primit şi piroane în mâini, suliţa în coaste, cunună de spini, oţet şi iarăşi batjocură. Eu am privit ca la televizor şi nu am făcut nimic, zicând că sunt sărac.

Azi sunt dator vândut. Cu ce să răscumpăr eu ce a făcut Hristos pentru mine? Postul e greu, pentru rugăciune nu e timp, să faci milostenie trebuie să ai bani. Vi se par străine aceste sentimente? Unora poate că da. Eu ştiu că sunt dator vândut faţă de Hristos, deoarece am cheltuit talanţii fără să-i înmulţesc. În aşteptarea învierii să încercăm să umblăm în garderoba personală pentru a scoate la iveală haina lui Hristos. Să încercăm să-L găsim pe Hristos. Pentru asta vă dau indicii. Umblă mereu pe drumuri, e flămând tot timpul, e gol, e însetat, e alungat şi plini de răni. Dacă nu credeţi, o să vedeţi la judecată când veţi întreba: când te-am văzut noi pe Tine Doamne şi nu te-am miluit?

MOARTEA IN VACANTA

Cum facem cum dregem că tot de Moartea dăm. Fără să ne dorim a o vedea sau a o simţi lângă noi sau pe lângă noi auzim şi vedem că oamenii mor, că merg la judecată,în iad ori mai rar în rai. Nu cred că este om care să nu se fi gândit măcar odată la moarte şi la propria moarte. Cum spuneam şi altă dată, unii care şi-au cumpărat oareşce produse de îmbrăcat sau de consumat cred că sunt pregătiţi. Alţii chipurile privesc  senini, fără frică. Unii cu frică aşteptă moartea în timp ce alţii nu o aşteaptă şi ea tot vine. Cu alte cuvinte Moartea e mai aproape decât cămaşa iar înfăţişarea înaintea judecăţii divine este o certitudine a creştinului care nu aşteaptă moartea ci aşteaptă Viaţa. Că Hristos aşa a spus: „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El, Luca 20-38” adică toţi cei care au făcut voia Lui.

Când vine moartea loveşte şi în cei din jur, în cei care mai rămân în trup. Dacă îi moare omului cineva drag sau apropiat experimentează vreo patru stări. Întâi rămâi consternat sau uimit şi zici „nu se poate, că doar adineauri am vorbit şi era bine” ori zici „ştiu că era bolnav dar altă dată a fost mai rău şi nu a murit”. Cea de a doua stare este cea a furiei, când nu vrei să crezi că a murit, când încerci să dai vina pe Dumnezeu că l-a luat de lângă tine, că ar fi mai trebuit sa trăiască, că era tânăr, că avea copii de crescut şi că mai avea o grămadă de făcut pe aici. Când trece furia urmează disperarea, momentul când se apropie de groapă, când ştii că merge la judecată, când în neputinţa firii omeneşti vezi ce este omul, vezi cine este omul. Iar cea de-a patra etapă este cea a acceptării, a liniştirii, a împăcării cu gândul că oricum nu poţi face nimic pentru al reînvia şi că acolo unde a plecat este mai bine deoarece merge la Hristos.

Astea-s stările omeneşti. Dincolo de ele vorbeşte Scriptura. Iar Scriptura ne învaţă că nu există moarte decât pentru trup, ca plată a păcatului, Romani 6-23, deoarece sufletul merge la  Dumnezeu. Hristos a spus „merg să vă pregătesc vouă loc…pentru că în casa Tatălui Meu, multe lăcaşuri sunt”.

Duminica lăsatului sec  de carne ne istoriseşte judecata făcută de Hristos sufletelor. Acolo vedem cum desparte pe cei răi din mijlocul celor drepţi aşa cum desparte păstorul oile de capre, acolo vedem cum aruncă pe cei păcătoşi la osânda veşnică şi cum îi cheamă pe cei care au făcut binele la moştenirea împărăţiei Tatălui ceresc.

Vrem nu vrem tot de moarte dăm. Sau de viaţă. Într-o societate bazată numai pe consum, într-o societate unde cel dumnezeul pântecelui îmbuibat este foarte adorat este greu să vorbeşti despre lucruri care urmează după moarte, de Hristos şi de judecată. Lumea astăzi crede mai mult ce vede la televizor. Şi nu ştiu cum se face că deşi moartea este un lucru atât de cotidian nimeni nu se mai sesizează, puţini se mai întreabă cu adevărat dacă mai urmează ceva şi după această trecere. Adică mai sunt şi oameni care zic „e, a murit şi ce, nu moare toată lumea; şi dacă mor, ce, nu sunt nici primul nici ultimul”.

Eu vă spun că nu e de glumă cu moartea, deoarece moartea nu e niciodată în vacanţă. O poţi înfrunta doar atunci când te găseşte pregătit cum îi stă bine adevăratului creştin, adică să fii mărturisit, să fii împărtăşit, împăcat şi bucuros că vei merge la Hristos.

STERGATORUL SI CLAXONUL

Dintru început trebuie să spun că şofez zilnic. A fost o perioadă în care eram înnebunit să conduc, acest sentiment transformându-se în obişnuinţă şi în rutină. Lumea spune că sunt vitezoman, că merg foarte tare, că nu mi-e milă de maşină, adică de acea coajă de tablă cu patru roţi ce nu are nici un sentiment şi în care bagi bani pentru a încerca să ajungi la o destinaţie oarecare.

Această grabă a mea nu este ceva propriu mie, ci graba, fuga sau alergarea este un atribut al omenirii din ultimul secol, toţi oamenii fug ori se grăbesc să rezolve problemele vieţii pentru a avea mai mult timp liber să facă ceva important cum ar fi păcatul. Că rareori se grăbeşte cineva să facă binele.

Şi pentru că am plecat de la maşină, vreau să vă spun că maşinile sunt dotate cu un echipamente ce trebuiesc folosite doar câteodată, când este nevoie. Un astfel de echipament este ştergătorul de parbriz. El se ocupă cu ştergerea parbrizului în anumite situaţii, pentru a oferi o bună vizibilitate absolut necesară continuării drumului în siguranţă. Dacă nu ar fi ştergătorul, am fi puşi în situaţia de a nu putea continua drumul şi de a face acele accidente care ne aduc şi nouă şi altora suferinţă sau chiar moarte. Într-un fel şi omul are ştergătoare, că dacă nu am avea pleoapele  pentru curăţarea ochilor, nu am mai vedea cum trebuie. Plus de asta pleoapele mai sunt bune, deşi nu le folosim în acest caz, pentru a închide ochii spre a nu vedea mereu defectele celor din jurul nostru. Dacă am mai închide ochii câteodată am putea vedea defectele noastre, sau păcatele.

Acum trecând în alt registru, pentru că ne apropiem cu paşi repezi de postul Paştelui, vă reamintesc că trebuie să punem ştergătoarele în funcţiune, că altfel nu vom putea vedea lumina învierii aşa cum trebuie, sau poate chiar deloc. Ceea ce înseamnă că a sosit momentul să mai curăţăm din păcatele ce se pun picătură cu picătură pe lumina ochilor noştri, împiedicându-ne să-l vedem pe Dumnezeu, a sosit momentul să ne folosim de Taina Spovedaniei pentru a ne curăţa de picăturile de noroi aşezate pe haina primită de la Hristos.

Când pleci la un drum lung cu maşina verifici şi ştergătoarele, lamelele, lichidul pentru a fi pregătit  şi pentru a nu fi nevoit să opreşti fără voia ta. Când pleci pe drumul Golgotei spre a primi învierea trebuie să pregăteşti sufletul, curăţindu-l spre a fi gata oricând să facă faţă intemperiilor revărsate torenţial de vrăjmaşul pentru a ne împiedica să ajungem acolo unde ne dorim cu adevărat.

Şi aş mai adăuga ceva. Dacă ai curăţat bine ştergătoarele, verifică şi claxonul, că poate pe drum trebuie să mai trezeşti din amorţirea păcatului, din letargia nepăsării, câte un suflet rătăcit pe drumurile vieţii. Şi dacă ai loc în maşină şi te lasă sufletul, ia-l lângă tine şi adu-l în Sfânta Biserică că multe păcate îţi acoperi şi îl salvezi şi pe el.

Acestea fiind zise vă doresc să aveţi grijă cum circulaţi, pentru că sunt unii care notează fiecare greşeală făcută în trafic, aceia doresc să vă lase fără permis, fără maşină, fără suflet.

CU CE ECHIPA TINE DUMNEZEU

Fiind trăitor în lume, făcând parte din lume nu este musai obligatoriu să faci cele ce sunt facute aproape de toată lumea. Bunăoară nu poţi încălca cu bună ştiinţă anumite rânduieli în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu. Iar una dintre cele mai des încălcate reguli este aceea cu privire la luarea numelui lui Dumnezeu în deşert, în râs, în încercarea de a obţine anumite privilegii ori câştiguri prin folosirea numelui Său.

Aşa se face că vrem nu vrem Dumnezeu este târât prin mocirla cotidianului până la cele mai banale ocupaţii omeneşti. Şi aş lua ca exemplu fotbalul, acest sport mult prea iubit de oameni, un sport în care Dumnezeu este invocat şi ca antrenor şi ca arbitru şi ca jucător. Dumnezeu trebuie să fie în picioarele tuturor jucătorilor şi în fluierul arbitrilor. Şi să nu credeţi că am luat-o razna când afirm asta. Uitaţi-vă la un meci de fotbal alături de alte persoane şi o să vedeţi rugăciuni mai multe ca la biserică. Nu e unul care să nu zică: „hai Doamne, dă să dea gol, să dea pe lângă. Dar-ar Dumnezeu să rateze. Dac-o vrea Dumnezeu batem cu 2-0 şi ne calificăm. Ba poate câştigăm şi la pronosport.” Şi astea sunt  expresiile frumoase în care Dumnezeu este invocat pentru câştigul formaţiei favorite. Deoarece există şi partea urâtă a lucrurilor, când aceleaşi persoane accentuează luarea numelui lui Dumnezeu în batjocură şi zic de dumnezeii mamii lui de arbitru că nu a fluierat 11 metri sau fault, că a ratat nu ştiu cine cu poarta goală. Ori îmi pare mie că cei care fac aceste lucruri îl cam hulesc pe Duhul Sfânt, păcat care nu se iartă niciodată.

Deci, Dumnezeu nu e microbist, nu ţine cu nici o echipă în mod special, deoarece îi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. Şi vă mai spun că Dumnezeu nu joacă nici la loto, nu-l interesează câştigul nemuncit şi nu ascultă rugăciunile celor ce vor să găsească combinaţia norocoasă. Dumnezeu de altfel nu ascultă nici jurămintele de doi lei, când oamenii spun „zău”, o prescurtate a numelui lui Dumnezeu care este luat ca martor, în deşert normal, pentru lucrurile banale ale vieţii.

Şi dacă aţi şti de câte ori luăm numele Domnului în deşert. Dacă aţi şti de câte ori îi folosim numele pentru nimicuri, de câte ori ne dorim un lucru şi folosim numele Lui fără să ne dăm seama că-l bagatelizăm. Zicem aşa: „ să dea Dumnezeu să găsesc deschis la magazin, să dea Dumnezeu să găsesc antigel, vopsea de păr, făină, ţigări, alcool….”, ori alte lucruri care nu au nici o legătură cu lucrarea lui Dumnezeu în sufletul omului. Sau poate vi se par mai cunoscute expresiile „ce Dumnezeu, nu mai veneai odată” ori „ce Dumnezeu se întâmplă acolo?”.  De aceea Scriptura spune „să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău in deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia in deşert numele Lui” (leşire. 20, 7). Fapt pentru care e bine să chibzuim înainte de a mai folosi numele lui Dumnezeu în orice situaţie a vieţii din care nu ne dorim decât satisfacţia personală ca rezultat ale unor acţiuni cât se poate de lumeşti. Şi Doamne iartă-mă, dacă cerem aşa ajutor la orice meci de fotbal, pentru orice lovitură, e posibil să nu ne mai asculte când vom avea cu adevărat nevoie în viaţă de ajutorul său.

SINGUR IN LUME

Cei care mai vin pe la biserică ori cei care poate mai citesc prin blogosfera de specialitate ştiu că am intrat în perioada Triodului, o perioadă specială a anului bisericesc în care creştinii se pregătesc pentru a primi lumina învierii precum şi trupul şi sângele lui Hristos, după ce prin recunoaşterea păcatelor se vor fi mărturisit la scaunul de spovedanie prin taina mărturisirii sau a pocăinţei.

Numai că eu astăzi încerc să scot în evidenţă un alt lucru. O problemă a multor creştini din toate timpurile, anume senzaţia falsă de singurătate sufletească, de lipsa a lui Dumnezeu în mod văzut,  de lipsa aproapelui. Este o senzaţie indusă de vrăjmaşul omului, de diavol, de cel care aduce disperarea şi frica în inima omului. Pentru că vă mărturisesc că sunt oameni care au senzaţia că sunt singuri pe lume chiar şi atunci când sunt înconjuraţi de mii de persoane. Sunt oameni care se ascund şi se închid în sinea lor, oameni care nu se exteriorizează aşteptându-L pe Dumnezeu să vină să-i roage sau să-i mântuiască cu forţa. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Trebuie să ai tăria să deschizi gura, urechile şi ochii pentru a vedea pe cei din jurul tău cum luptă pentru anumite lucruri ce au legătura cu Dumnezeu. E drept, că de multe ori greşind faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu  ţi-ai dori de ruşine să nu mai fi văzut de nimeni, deoarece în acele momente ai senzaţia că toţi ochii sunt aţintiţi asupra ta. Un cântec în vogă printre tinerii de azi are un vers care spune „unde să ne mai ascundem când fugim de noi”!? Aş spune că răspunsul îl avem toţi şi că normal înaintea Domnului să te ascunzi şi când fugi de propria-ţi persoană. Şi dacă nu credeţi, avem dovezi scripturistice. Vameşul a venit înaintea lui Dumnezeu,  Maria Magdalena, cei zece leproşi, Iair, Marta şi Maria, fiul risipitor, apostolul Petru, orbii, muţii şi surzii, toţi cei care au avut probleme de sănătate, de viaţă şi de suflet la El au alergat şi au primit ajutor. Doar nefericitul Iuda a fugit disperat şi a alergat în direcţia opusă.

Oamenii zilelor în care trăim sunt disperaţi. Sunt bombardaţi cu informaţii apocaliptice, cu foamete, cu boli, cu moarte. Sunt  presaţi oameni cu informaţii bombastice despre lucruri care se întâmplă de când e lumea, căci ucideri au fost de la Cain şi Abel, foamete a fost şi în timpul lui Iosif, războaie în toate timpurile iar despre moarte ce să mai zic, că e prezentă printre noi în fiecare clipă a vieţii. Poate că oamenii au uitat de Dumnezeu şi au fost cuprinşi de teamă, poate au uitat de Scriptură şi de cuvintele ei: „în necaz am chemat pe Dumnezeu şi m-a auzit şi m-a scos întru desfătare. Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu şi eu voi privi cu bucurie pe vrăjmaşii mei. Mai bine este a Te încrede în Domnul, decât a Te încrede în om. Certând m-a certat Domnul dar morţii nu m-a dat”. Psalmul 117. De ce să fugi dinaintea celui care-ţi ştie şi perii capului câţi sunt. De ce să  nu alergi în când eşti primejdie către braţele părinteşti deschise să-ţi  primească şi trupul şi sufletul. Pentru care motiv să nu îndrăzneşti să strigi ca odinioară cei ce erau în nevoi Doamne miluieşte-mă, Doamne scapă-mă, Doamne ajută-mi, Doamne iartă-mă! Nu lăsa pe Satana să te amăgească că nu vei primi ajutor de niciunde, că nu te aude nimeni, că strigi în zadar. Caută şi vezi ce spune Hristos: „cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”. Hristos spune: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”

TOT MAGARUL E DE VINA

Frunză verde lobodă, gura lumi-i slobodă.

În postarea anterioară am încercat să vă arăt o faţetă a clevetirii, a bârfei. Am arătat partea ascunsă, cea care se face fără ca cel bârfit să ştie acest lucru. Azi, cu ajutorul unei alte povestiri auzite de mult timp şi care circulă în mai multe variante, încerc să vă arăt cum arată bârfa când eşti agresat pe faţă, fără menajamente. De altfel, este o părere unanim recunoscută că mai toţi se pricep la fotbal, politică şi maşini. Nu văd de ce nu şi în alte domenii.  Oricum, iată ce se poate întâmpla dacă te iei după gura lumii.

Era odată o familie cu un copil care pentru uşurarea muncilor cotidiene au hotărât să cumpere un măgar.. Aşa se face că mergând într-o localitate mai îndepărtată să-l cumpere, au tocmit preţul şi l-au cumpărat. Astfel, plecară toţi trei cu măgarul lor, suind copilul pe animal. Trecând prin primul sat, lumea comenta: - "Priveşte copilul ăsta prost crescut: el sus pe măgar şi bieţii părinţi, în vârstă, trăgându-l de frâu".
Atunci, femeia îi spuse soţului :
- Nu vom permite ca lumea să vorbească urât despre copil. Soţul coborî copilul şi se urcă el.
Ajungând la următorul sat, lumea murmura:
- "Priveşte acest tip neruşinat, lasă copilul şi sărmana femeie să tragă măgarul, în timp ce el merge foarte comod pe măgar".
Atunci, luară hotărârea să o urce pe ea pe măgar, în timp ce tatăl şi fiul trăgeau de frâu.
Trecând prin al treilea sat, lumea comenta:
- "Săracul om. După ce că munceşte toată ziua, trebuie să ducă femeia pe măgar...şi bietul copil, ce să aştepte de la o astfel de mamă !"
S-au pus de acord şi au hotărât să urce toţi trei pe măgar, pentru a începe din nou pelerinajul lor.
Ajungând în satul următor,au auzit locuitorii zicând:
- "Sunt nişte animale, mai  decât măgarul care îi cară, îi vor distruge coloana ".
Până la urmă, hotărâră să coboare toţi trei şi să meargă alături de măgar.
Dar, trecând prin satul următor nu puteau să creadă ceea ce vocile spuneau surâzând:
- "Priviţi la idioţii ăştia trei, merg pe jos, când au un măgar care ar putea să-i ducă".

Cam asta se întâmplă  dragii mei când te iei după gura lumii. Scriptura zice: „Cine ascunde ura, are buze mincinoase iar cine răspândeşte bârfelile este un nebun. Prov. 10:18

E greu să nu bagi în seamă aşa-zisele sfaturi de la binevoitorii ce stau pe margine. Niciodată lumea nu procedează altfel. De exemplu te poţi întreba, în momentele dificile ele vieţii, ce ar face oare Hristos dacă ar fi în locul meu? Cum ar proceda? Dar cine să se gândească la asta dacă ai o sută de soluţii proaste lângă tine. Oricum, nu uita că cine bârfeşte cu tine, bârfeşte şi despre tine deoarece o limbă de doi centimetri omoară un om de doi metri.

FULGII DE GAINA

Drept să vă spun nu mai ştiu unde şi când am auzit întâmplarea ce urmează să v-o împărtăşesc. Poate nici nu are prea mare importanţă acest lucru, deoarece importanţa ei se vede din faptul că este actuală şi vine ca o mănuşă pentru ceea ce se întâmplă azi între oameni,  indiferent de situaţia lor socială ori profesională.

Aşa se face că într-un sat, ca orice sat, o localitate în care am putea trăi oricare dintre noi, deci într-un sat unde se discută verzi şi uscate pe la fiecare colţ, a ajuns să intre în gura lumii taman preotul satului. Că vedeţi dumneavoastră, de păcatul clevetirii, al bârfei nu scapă nimeni, ori că faci bine, ori că faci rău, ori că nu faci cum cred alţii că ar trebui. Şi cum ştiţi la fel de bine ca mine că vorba zboară mai repede ca vântul , iată că preotul s-a trezit în gura lumii pentru un lucru pe care nu-l făcuse. Şi apoi de la un capăt de sat la celălalt capăt povestea căpătase noi valenţe, înflorise şi devenise subiectul zilei. Toată lumea vorbea mai pe ascuns mai pe faţă. Preotul, om înţelept şi cu frică de Dumnezeu, a mers pe firul poveştii. A îndrăznit şi a întrebat o persoană de unde a auzit ceea ce spune lumea despre el. Omul a zic că de la cutare, apoi cutare de la cutărescu, de la xsulescu şi într-un final mergând din om în om a ajuns la femeia care scornise toată povestea.

Acum femeia văzându-se descoperită s-a ruşinat, şi a cerut iertare pentru fapta ruşinoasă. Preotul a zis că o iartă, dar că are pretenţie pentru asta să-i fie îndeplinită o cerinţă. Şi luându-o pe femeie a mers la biserică şi s-au suit în clopotniţă. Preotul luase cu sine şi o pernă. Apoi în clopotniţă a deschis geamul, a sfâşiat perna şi fulgii risipiţi de vând au zburat care-ncotro. După aceea preotul a spus: „de rog să aduni fulgii şi când eşti gata să-mi spui”. Femeia uimită şi speriată a grăit: „vai de păcatele mele părinte, dar e imposibil să fac asta că au zburat fulgii peste tot!” Preotul a privit-o cu milă şi i-a spus: „văzu-şi, aşa au zburat şi vorbele tale despre mine, şi greu este să le mai întorci, că  pe oamenii cu greu îi înveţi cele bune şi anevoie dezlipeşti răutatea clevetirii din inima lor”.

Sunt convins că fiecare dintre cei ce citiţi această postare aţi fost vreodată în viaţă puşi în situaţia de a fi vorbiţi pe la spate, de a intra în gura lumii, de a veni subiect de bârfă în comunitate.  Preot, primar, doctor, femeie, copil, tânăr sau bătrân, nu contează, căci acest păcat se răspândeşte ca un virus letal. Şi vreau să vă spun că asta nu se întâmplă doar în sate. Şi în oraşe e la fel, în ţările civilizate sau în ultimele colonii descoperite bârfa sau clevetirea este la rang mare. Oamenii sunt fascinaţi de clevetire. Le ocupă mult timp din viaţă. La o cafea, la o bere, la o pungă de seminţe ori la o reuniune de înalt nivel se discută despre aproapele, dacă mai putem spune că este aproapele când îl vorbim de rău. Viaţa socială, situaţia familială, viaţa sexuală ori culoarea îmbrăcămintei , celulita de pe picioare ori rufele de pe sârmă sunt motive suficiente pentru o bârfă mică sau mare, după caz. Şi când te gândeşti că psalmistul zice: „pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele”.

Într-un fel îi fericesc pe surdo-muţi. Măcar în anumite situaţii ale vieţii sunt feriţi de acest păcat urâcios pe care noi cei care credem că vedem dublu şi auzim bine sau invers, îl săvârşim cu mare plăcere. Pentru că bârfa este un păcat subtil care umple de vină şi pe cel ce vorbeşte şi pe cel care ascultă. Şi partea tristă este că în acest moment putem jumuli toate găinile din lume, că tot nu sunt fulgi de ajuns pentru a acoperi clevetirea dintre oameni.

ANTI VALENTINE' S DAY

Azi o iau înaintea tuturor şi postez  un fel de protest faţă de toţi cei care încurcă marfa cu ambalajul. De ceva vreme, de câţiva ani suntem violaţi cu iubirea. E o exprimare destul de dură la adresa iubirii, dar nu la iubirea curată mă refer, la aceea pe care ne-o descoperă Scriptura ori literatura de calitate, ci la iubirea profană, la erosul ce încearcă să pătrundă în aureola sfinţilor pentru a le schimba statutul în cupidoni cu săgeţi care de multe ori nu nimeresc inima, ci ochii celor de lângă noi, orbindu-i cu dulceaţa veninoasă a plăcerii de-o clipă. Aşa se face că vrem nu vrem vine Valentine's day, ziua îndrăgostiţilor, că dragostea se pare are o zi anume şi apoi dispare. Asta mi se pare ciudat, fiindcă eu cred că dragostea nu este frenezia unei zile stabilite de oameni, nu este momentul în care toţi la comandă trebuie să iubească. Şi dacă sfântul Valentin, sărbătorit de catolici pe 14 februarie este târât în această joacă eu protestez 8chiar de-s ortodox), dorind ca în aceste zile să nu primesc nici un mail sau alte mesaje cu inimi roşii săgetate, cu buburuze şi căpşuni, cu ursuleţi şi frişcă. Bleahh! Asta nu e iubire. Această dragoste la comandă se manifestă prin expresii de genul  „îl iubesc, pupai-aş  portofelul lui” ori „de ziua îndrăgostiţilor îmi doresc o excursie în Cucubau, tărâmul celor care se iubesc”.

Apoi mai vin cei care au ideea căsătorie de probă, de o zi, de Valentine's day, că de, căsătoria e ceva care se găseşte pe toate drumurile, e un fel de tonomat pentru cafea din care se servesc doritorii cu mai mult sau mai puţin zahăr. Şi dacă am ajuns la partea cu zahărul, care atinge pancreasul, cel ce e mai jos de inimă, vreau să vă mărturisesc că deşi nu am gustat şi nici nu vreau vreodată să gust acele articole de vestimentaţie create din ciocolată şi frişcă ce se topesc de dragoste sub privirile partenerului, tot am un gust amar, indiferent de cât zahăr au în ele. Dragostea dintre parteneri, uniţi printr-o căsătorie curată, se demonstrează, se certifică după ce ai zece, douăzeci, cinzeci de ani de vieţuire cu bune şi rele. Că acolo unde nu merge, se desface elegant contractul. Şi e mai bine aşa decât să trăieşti în minciună.

Să nu vă înşelaţi citind această postare şi să credeţi că nu ştiu ce e dragostea, că nu ştiu cum se manifestă şi că nu ştiu să apreciez sentimentele celor din jur. Ba da. Şi taman pentru ca ştiu, scriu aceste rânduri. Ce treabă are sfântul Valentin cu obiectele de pluş  ori cu defilarea prin faţa camerelor de filmare de ziua îndrăgostiţilor nu ştiu. Eu ştiu că Dumnezeu este iubire, că aşa ne spune Scriptura şi  mai ştiu că apostolul Pavel zice aşa: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” I Corinteni cap.13 Nici urmă de ciocolată, frişcă, inimioare şi baloane.

De aceea v-am spus că dragostea este violată. De aceea vă spun că se încearcă încrucişarea violentă a eroticului cu cinstea şi cu adorarea. Nu se poate să fii obligat să iubeşti la comandă într-o zi, în toate felurile, iar de a doua zi să îţi vezi de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un amic l-a întrebat pe altul ce i-a luat iubitei de ziua îndrăgostiţilor. Răspunsul a fost sec: „i-am luat salariul”. Nu trebuie să iei ceva special pentru aţi arăta dragostea, ci prin trăirea cotidiană să te oferi celuilalt toată viaţa demonstrându-i că este jumătatea ta fără de care nu poţi trăi ca un întreg. Acolo unde nu este dragoste adevărată poţi aduce toţi căpşunii din lume cu un metru de frişcă peste ei, iar acolo este dragoste adevărată  trăieşti şi cu mămăligă rece cu ceapă şi bânză.

Sincer, eu vă iubesc şi apreciez  din suflet pe toţi cei care citiţi postările mele, chiar dacă unii poate nu sunteţi de acord cu cele scrise de mine. Asta fiindcă ştiu că dragostea adevărată le rabdă toate.

A FOST ODATA CA NICIODATA

Lumea poveştilor e fascinantă. Eroi de toate felurile şi feţi frumoşi care se luptă cu zmeii ce au răpit prinţesele împăraţilor de toate culorile. Nu cred că este copil care să nu fie atras de poveşti, nu cred că e copil care să nu se transpună, măcar şi în gând sau vis, în vreun personaj de poveste luptându-se cu potrivnicii şi biruindu-i în aclamaţiile celor cunoscuţi. Numai că lumea copilăriei este un tărâm pe care-l străbatem într-o clipă şi ne trezim oameni mari cu griji pe cap, adică cu belele mai mari ca cele provocate de Muma Pădurii ori Baba Cloanţa.

Iar acum, după ce v-am amăgit oarecum  cu un început ratat de poveste, doresc să vă spun că altul este rostul postării mele. Şi nu ştiu cum se face că în repezeala cu care trece copilăria pierdem şi entuziasmul de a face binele, de a lupta pentru adevăr, de a lupta pentru primirea unei cununi câştigate prin trecerea peste toate obstacolele fără să  clipim în momentul  în care ne luăm la trântă cu cel rău. Numai că dacă atunci, în copilărie, răul era un zmeu sau vreo arătare ciudată, astăzi avem de luptat cu balaurul de diavol, cel care la început era un şarpe viclean şi care hrănindu-se cu sufletele celor necredincioşi a ajuns uriaş şi înfricoşător.

La începuturile creştinismului cei care credeau în Hristos mureau în arenele romane luptând cu fiarele sălbatice ori cu gladiatori feroce. Nu clipeau şi cu mare bucurie mureau pentru Hristos primind cunună muceniciei aidoma Sfântului Ştefan, iar ca locuinţă dreptul de a vieţui veşnic lângă Împăratul cerurilor. Asta era odată, demult,  deoarece azi creştinii doar visează mângâiaţi de patima mândriei cum vor ajunge ei să stea tolăniţi lângă Hristos fără să mişte măcar o geană pentru a-i privi în ochi pe cei ce batjocoresc numele sfânt de creştin, zicând că fiecare e liber să facă şi să creadă ce voieşte. Ori îmi pare că potrivit Scripturii nu e aşa. Unii se laudă spunând că o mai mare credinţă ca a lor nimeni nu are, Sfântul apostol în schimb zicea aşa: „iar mie să nu-mi fie a mă luda decât numai în crucea Domnului”…..Galateni 6-14. De unde atâta laudă pe cei ce se numesc creştini? Ce mare dreptate săvârşim noi înaintea lui Dumnezeu pentru a ne lăuda? Oare am uitat că El şi-a întins mâinile pe cruce, a fost bătut şi scuipat pentru a ne da nouă pildă, iar noi nu ne întindem nici măcar o mână pentru a ne însemna cu crucea pe care pentru fiecare din noi a dus-o.  Priveam minunaţi în copilărie la cei ce luptau cu Zmeii, citim în Scriptură şi în alte cărţi cum au luptat primii creştini fără a se lăuda, iar noi ne văităm de picioare, de frig sau căldură când trebuie să mergem la biserică. Ce trist. Unii erau ţinuţi în apele îngheţate, alţii fierţi în smoală, alţii traşi pe roată sau înţepaţi cu suliţa şi erau fericiţi de ce făceau pentru Hristos iar astăzi unii creştinii se ceartă pentru un scaun mai în faţă, pentru un loc de unde să privească spre altar nu ca la locul unde Hristos vine să se dea pe sine tuturor, ci vin să privească, nu toţi, pe cei care din credinţă vin să vorbească cu Dumnezeu prin rugăciune. Şi vă rog să mă credeţi că nu vă spun poveşti, ci părinteşte vă  îndrum să învăţăm de la Hristos, să învăţăm de la cei ce au murit cu Hristos pentru Hristos. Să învăţăm cum este să mori şi să înviezi zilnic prin purtarea crucii, să devenim prietenii lui Dumnezeu luptând împotriva celui rău. Şi dacă în poveste se spune că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, eu vă asigur că vom putea trăi veşnic într-o petrecere la a cărei masă se află Hristos înconjurat de toată ceata îngerească şi de sfinţii săi. Şi am încălecat pe-o şa, şi terminai postarea. Sau nu, dacă vor fi comentarii.

CUTIA PANDOREI

În fiecare dintre postările acestui blog am încercat să-L prezint pe Dumnezeu ori învăţătura Bisericii prin prisma a ceea ce vede un om care este şi preot, încercând să nu dogmatizez postarea şi nici să o umanizez în exces. În postări am încercat să arăt că lucrurile ce uneori par imposibile sunt foarte uşor de atins, că totul se află în mâinile noastre pentru că Dumnezeu doar veghează la lucrarea noastră fără să influenţeze libertatea ce ne-a fost oferită de la crearea primilor oameni. Ba mai mult Dumnezeu ne ajută oferindu-ne bonusuri pentru a răzbate mai uşor prin viaţă. Astfel în capitolul 13 din 1 Corinteni sfântul apostol Pavel, în încheierea „imnului dragostei” ne spune că au rămas trei lucruri: credinţa, nădejdea şi dragostea, din care cea mai mare este dragostea. Eu azi vreau să fac o scurtă prezentare a nădejdii care se mai numeşte speranţă, dar privit prin ochiul lumii mai mult, prin cutia Pandorei.

În mitologia greacă, Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost prima femeie de pe pământ. Zeus i-a ordonat lui Hefaistos, zeul meșteșugăritului, să o creeze și așa a și făcut, folosind apă și pământ. Zeii au înzestrat-o cu multe talente; Afrodita i-a dat frumusețe, Apollo talent muzical, Hermes putere de convingere și așa mai departe. De aici și numele său: Pandora, "cu-toate-darurile". Zeus l-a pus pe Hefaistos sa creeze Cutia Pandorei care să conțină toate relele depuse de zei: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia Herei,pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile (Apollo), lenea(Dionis), tristețea(Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) și nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Speranța ar fi fost depusă se pare de Hestia, dar cel mai probabil de Atena, fiind zeița înțelepciunii.

Când Prometeu a furat focul din Olimp, Zeus s-a răzbunat ducându-i-o pe Pandora lui Epimetheus, fratele lui Prometeu. Pandora avea cu ea o cutie pe care nu trebuia să o deschidă sub nici o formă. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia, și toate relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe tot pământul. S-a grăbit să îi pună capacul, dar totul scăpase, excepție făcând un lucru care stătea la fundul cutiei, acesta fiind Speranța.

Este frumoasă această poveste mitologică, dar în ceea ce mă priveşte cutia Pandorei este inima omului, cea din care ies toate răutăţile împrăştiindu-se peste cei din jur şi rănindu-i. Evident că în fiecare inimă rămâne speranţa sau nădejdea, acolo într-un colţ, aşteptând să fie descoperită şi să ofere celor din jur încrederea şi lumina. Această cutie poate fi deschisă greu de proprietar ori poate fi uşor deschisă de către Dumnezeu prin credinţă, deoarece bisericeşte vorbind spunem aşa: „nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime sfântă slavă Ţie!”

Lăsând deoparte mitologia greacă, doresc să le transmit celor care sunt fără de nădejde, celor care nu mai au nici o speranţă,  cuvintele de la Romani 12, 12-15 „bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune……Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.” Şi nu uitaţi nici vorba românească: „speranţa moare ultima.” Ea va muri când în univers va guverna doar dragostea. Eu aşa sper.

UITE POPA, NU E POPA

Când cursul firesc al lucrurilor îndeamnă la atitudine, trebuie să iei atitudine, cu bun simţ, cu cucernicie, cu răbdare şi mai ales cu dragoste. Vă scriu această postare după ce în câteva zile la rând, ca aşa a vrut Dumnezeu fireşte, m-am tot lovit de situaţii în care slujitorii altarului să fie bombardaţi din toate părţile, de cele mai multe ori de oameni care habar nu au care este rostul lor printre semeni, punându-se în cârca celor ce slujesc tot ce se poate pune mai rău pe lumea asta.

Vreau să clarific dintru început ceva. Eu, ca preot, ca slujitor al altarului şi al lui Hristos până la moarte, nu ţin în braţe nici un preot care nu-şi ţine bine dregătoria, nici un hoţ de cele sfinte, nici un frate care se îndeletniceşte peste măsură cu alcoolul, cu năpăstuirea săracilor sau cu alte practici ce nu fac cinste sfinţeniei. Şi spun asta cu durere, ştiind că nici eu nu sunt drept înaintea lui Dumnezeu, dar conştient că sunt unii, nu mulţi, din cauza cărora Biserica suferă, căci mediatizaţi fiind la maxim smintesc pe cei ce vor să se apropie de Hristos.

Priviţi ce frumos spune sfântul apostol Petru în epistola sa: „pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere; păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” 1 Petru 5,1-5. Apoi la 1 Timotei 5,17-19 găsim aşa: „preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice: să nu legi gura boului care treieră, şi: vrednic este lucrătorul de plata sa. Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă.” 

Iată dragii mei ce spune Scriptura. Iată cum ne descoperă cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie să fie preotul şi cum trebuie să fie credinciosul. Mulţi se adresează preotului cu domnule, să trăiţi, bună ziua ori cu frumosul cuvânt romanesc venit de la ruşi popă, spunând că nu e corect să zici preotului părinte. Dar cum altfel să-i spui celui care te învaţă cuvântul lui Hristos. Pavel le spunea celor cărora le-a scris epistole fii, lui Timotei îi spunea fiule, iar într-o logică simplă am vedea că acolo unde sunt fii trebuie să fie şi părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea "dacă aş întâlni un preot şi un înger m-aş pleca întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna sfinţitoare şi apoi m-aş pleca îngerului, pentru că îngerul e prietenul Lui, iar preotul este cel ce-i ţine locul(cel ce dă sfânta împărtăşanie)”. Căci Scriptura spune: „ cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte”.

În încheiere, deşi aveam o grămadă de spus, doresc să le transmit celor care sunt cârcotaşi în privinţa puterii sfinţitoare a preotului, că popa prostu’  e doar în cărţile de joc. Cei ce slujesc altarelor sunt urmaşii apostolilor şi trebuie să fie sarea pământului. Iar dacă am supărat pe cineva cu cele scrise, să mă iertaţi, că nimeni nu e perfect. 

OMUL MAIMUTA

Se întâmplă de multe ori în viaţă să fim luaţi prin surprindere de anumite afirmaţii sau întrebări ce fac obiectul vieţii personale, a convingerilor proprii sau chiar a credinţei în Dumnezeu. Aşa se face că nu demult într-o discuţie purtată de faţă cu mai multe persoane să fiu pus în situaţia de a răspunde unei provocări, asta şi pentru faptul că sunt preot. Aflat fiind într-un magazin sunt rugat să răspund la o provocare ce are ca temă apariţia omului pe pământ. Evident că 99% din cei prezenţi au aceeaşi convingere cu a mea că omul a apărut pe pământ ca urmare a plămădirii sale din mâinile divinităţii primind totodată şi suflarea de viaţă. Numai că din nefericire, privit din partea noastră a creştinilor, mai sunt şi alte persoane care nu cred ca noi. Fapt pentru care am fost întrebat ce cred despre faptul că unii consideră că ne tragem din maimuţă.

Subiectul nu e nou, ba are chiar vreo 200 de ani de când în lucrarea Teoria Evoluţiei Charles Darwin susţinea că speciile se transformă treptat unele în altele prin interacțiunea următorilor factori: variabilitatea, ereditatea, suprapopulația, lupta pentru existență și selecția naturală. Cu alte cuvinte de la amibă, parameci şi euglena verde, trecând pe la râmă şi şopârlă până la maimuţă prin secţie naturală am ajuns noi oamenii, fiinţe complexe cu libertate de gândire şi acţiune. Acum drept să vă spun, Darwin a avut şi lucruri bune. De exemplu, fiind un bun geolog şi botanist a descoperit că râmei îi place foarte mult pământul, lucru pe care nu-l contest. Ba chiar acum vreo două săptămâni un credincios îmi spunea că din punct de vedere al faptelor şi al credinţei raportate la infinitul Dumnezeu, se consideră o râmă. Şi eu împărtăşesc această idee, că nu depăşesc statutul de râmă în raport cu Dumnezeu, mai ales că sunt creat din pământ şi că de cele mai multe ori noi nu ne raportăm decât la pământul din care suntem creaţi prin deosebita grijă ce o purtăm trupului.

Şi ca să nu mă mai lungesc cu vorba şi să fac divagaţie pe coloana vertebrală a râmei vă mărturisesc că întrebarea m-a surprins un pic. Nu că nu puteam da un răspuns. Dar gândiţi-vă într-un loc public să răspunzi la crearea omului. Adică să iei cartea Facerii la explicat. Că nu poţi oricum adică de la crearea omului. Ci ar trebui de la prima zi a creaţiei explicând în cinci minute ce înveţi într-un an de şcoală. E greu deşi e frumos. Plus de asta persoana care făcuse această remarcă nu era de faţă şi parcă nu avea nici un farmec să le explici celor care împărtăşesc aceleaşi sentimente ca mine. Era interesant ca cel care spunea că strămoşul omului este maimuţa să fie de faţă să argumenteze cele spuse. Tare aş fi fost curios să aflu de ce azi maimuţele nu se mai transformă în oameni. Probabil că el şi cei ca el, văzând de multe ori anumiţi semeni că se maimuţăresc să creadă că e ceva nativ, ceva rămas de la strămoşul comun, maimuţa, care la rândul ei provenise din veveriţa ce fusese odată şoarecele transformat din broasca cu păr.

Vă declar deschis că e greu să le explici acestor oameni cum stau lucrurile cu Dumnezeu care din iubire a creat totul şi va izbăvi întreaga creaţie în frunte cu omul spre a le dărui veşnicia alături de slava sa. E greu să explici asta unor oameni care nu cred în Dumnezeu, unor oameni al căror dumnezeu este stomacul. Fapt pentru care răspunsul meu a fost următorul: că omul vine din maimuţă, nu cunosc, dar cred din tot sufletul că eu sunt creat de Dumnezeu, pentru care motiv fiecare să-şi vadă de neamurile sale.

CHEIA SUCCESULUI

O parte din cei care citesc acest blog probabil că sunt apropiaţi vârstei mele sau poate chiar mai în vârstă. Mulţi însă cred că sunt mai tineri decât mine. Cel puţin aşa tind să cred, deoarece  e normal să fie aşa poate doar şi pentru faptul că cei mai tineri au mult mai multă treabă cu calculatorul. Cei din prima categorie ştiu că în timpuri nu foarte îndepărtate cele mai vizionate emisiuni tv erau desenele animate de scurt metraj, Teleenciclopedia, Floarea din Grădină şi câte un film rusesc sau polonez. Restul era gargară. Cei foarte tineri, alături de cei mai în vârstă astăzi au o paletă multicoloră de emisiuni tv de la care încearcă să înveţe cum să reuşeşti în viaţă. Plus că mai sunt şi câteva ziare multicolore în ale căror pagini găseşti de asemenea răspunsul la întrebările esenţiale ale vieţii.

Într-o lume mai mult decât materialistă în care Dumnezeu este invocat doar ca martor, deoarece subiecţii principali sunt oamenii, toată suflarea aleargă după cheia succesului. Deschizi televizorul pe un program  şi vezi că reuşita în viaţă este o dietă bazată pe hrana alcătuită din nu ştiu ce substanţe regeneratoare. Dai pe alt post şi observi că de fapt doar aparatul minune la care lucrezi doar 10 minute fără efort îţi garantează succesul. Şi când  apeşi altă tastă, parfumul cu miros de plantă exotică culeasă în mod natural de pe coastele însorite ale unei ţări oarecare îţi insuflă poftă de viaţă. Bucuros nevoie mare omul dă click pe alt program unde vede cum poţi să reuşeşti în viaţă doar stând în fotoliu cu brăţara magică la mână. De fapt nu pe un program. Aproape pe toate. Acolo vedem cum diferiţi semeni de-ai noştri reuşesc în viaţă prin dezvelirea unor părţi ale corpului. Aceste părţi ale corpului lor este oferit cu generozitate diferiţilor parteneri şi partenere, că nu contează, şi vin să-i înveţe şi pe copii noştri cum se poate câştiga o bucată de pâine  fără prea multă transpiraţie pe băncile şcolii.

Poate vi se pare că am glumit până acum. Nu am glumit deloc. Dacă o persoană oarecare ar face un lucru minunat, cum ar fi hrănirea unor copii săraci ori dacă un copil anonim reuşeşte să câştige prin muncă vreun premiu internaţional nu zice nimeni nici pâs. Dacă vreo duduie se vopseşte la salonul pentru căţei ori alta se mărită provizoriu cu motanul James vuiesc televiziunile şi ziarele. Şi vuiesc pe bani grei. Unde pui că banii se împart cu cei care fac audienţa pe seama celor care se uită, se minunează şi comentează „băă, ai văzut-o bă pe aia aseară, mamăă ce tare!”

Personal cred că reuşita în viaţă sau cheia succesului se bazează pe înmulţirea talantului. Talantul este un dar al lui Dumnezeu pe care omul trebuie să-l înmulţească prin muncă cinstită şi prin respectarea bunelor maniere în cazul în care preceptele biblice şi creştine sunt o ţintă mult prea grea. Este adevărat că nu ne obligă nimeni să urmărim aceste lucruri şi că putem face altceva în acest timp. Numai că de la o vreme îţi intră în ochi, îţi răsună în creieri. E ceva subliminal, e ceva ce pătrunde în subconştient ca un drog ce paralizează partea creierului care se ocupă cu lucrurile sufleteşti.

Şi deşi unii vor spune că asta e părerea mea că doar sunt preot, vă mărturisesc că reuşita în viaţă nu se bazează pe lupta cu kilogramele, cu siliconul din……., cu poşeta sau culoarea părului, cu dieta sau marca telefonului.  Încununarea unei vieţi de succes se face la sfârşit, când Dumnezeu spune „bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune”.   Poate nu mă credeţi, dar eu zic că succesul nu vine de la ziar, că de multe ori hârtia ziarului foloseşte şi la şters……geamuri.

LUA-M-AR MOARTEA

Este destul de ciudat să vezi cum în ultima perioadă se vorbeşte tot mai des despre moarte, despre cum e mai bine să mori, despre unde e bine să mori, când e bine să pleci din această lume. Se pun în discuţie sinuciderile, morţile violente, sfârşitul lumii, vârsta prea mică sau prea mare. Cu alte cuvinte moartea este întoarsă pe toate feţele. Şi dacă de cele mai multe ori moartea este momentul care sperie pe foarte mulţi dintre oameni, aş dori să vă spun că ea nu este decât trecerea spre viaţa veşnică, bineînţeles asta doar în cazul acelora care au crezut în Viaţa veşnică, în Hristos.

Cu toate acestea aud deseori o expresie ce cred că nu vă este străină „lua-m-ar moartea”. O expresie folosită deseori de persoanele care au anumite probleme de sănătate, de persoanele care au un stadiu avansat de boală, de persoanele care au probleme cu cei din jur. De cele mai multe ori aceste persoane, cu toate problemele lor nu prea îl au lângă ele pe Hristos. Şi spun asta deoarece aceste îşi doresc moartea nu pentru a fi alături de Dumnezeu ci pentru a scăpa de anumite probleme ale vieţii, fără a se gândi cu adevărat la ceea ce se întâmplă după moarte.

Că murim toţi, asta e lucru sigur. Poate chiar e cel mai sigur lucru din viaţa unui om, devenind pentru cei necredincioşi sfârşitul sau trecerea în nefiinţă şi pentru cei credincioşi începutul unei noi vieţi sau trăirea adevăratei vieţi rânduite de Dumnezeu omului.

Psalmistul David spune că zilele omul pe pământ trebuie să fie până la 70 de ani. Dacă omul este în putere până la 80 de ani, cu binecuvântare divină căci ce trece peste 80 este chin şi suferinţă. Referitor la trecerea spre viaţa veşnică, în afara faptelor nu avem nevoie de nimic. Bineînţeles că faptele trebuie făcute cu ajutorul credinţei. Şi cu toate acestea nici odată nu suntem pregătiţi cu adevărat, cum spun frumos şi versurile unei pricesne: „bate moartea la fereastră/şi eu nu sunt mântuit. Cât mi-a fost viaţa de lungă/ la'şa ceva n'am gândit.”

Aşa cum am mai menţionat cu alte ocazii este intrigant să vezi cum oamenii se pregătesc de moarte ca de o excursie pe celălalt tărâm, făcând bagaje ce conţin îmbrăcăminte, încălţăminte, bani şi alte produse ce cred ei că le vor fi de folosinţă dincolo. Mereu îmi aduc aminte de Alexandru Macedon, stăpânul unui vast imperiu care le-a poruncit supuşilor ca în momentul în care va trebui să plece din această lume, să facă două găuri în sicriu prin care să-i fie scoase palmele pentru a arăta lumii întregi că el, împăratul, nu a plecat de aici cu nimic.

Romani VI-23 ne spune că „plata păcatului este moartea”, ceea ce înseamnă că nefiind om care să fie viu şi să nu greşească, nu există om care să fie viu şi să nu moară. Nimeni nu împărăţeşte pe aici veşnic. Mor împăraţi, regi, domnitori, boieri, patriarhi, preoţi,  săraci şi bogaţi, bătrâni şi copii.

Aşa că dacă mai auziţi pe cineva că-şi doreşte moartea, să-l sfătuiţi să se gândească de două ori ce vrea cu adevărat, pentru că a muri e uşor. Problema este unde vei fi după moarte. În pământ cu trupul, iar cu sufletul……….