VIP-isme

„Pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.”  Nu-s cuvintele mele, sunt cuvinte scrise cu  multă vreme înainte, sute şi sute de ani trecând peste ele fără a-şi pierde din valoare, devenind din ce în ce mai valabile în timpurile din urmă.

Se prea poate ca unii să vă veţi fi săturat de ceva vreme de  peroraţiile mele, şi zic peroraţii pentru că e posibil ca multe din scrieri să le percepeţi ca pe nişte finaluri eşuate ale unor stări pe care mulţi  nu le-au trăit niciodată ori  pe care alţii, la fel de mulţi, nu vor să le discute, mai ales după ce şi-au dat seama că în viaţă selecţiile nu se fac, aşa cum ar trebui, respectând nişte reguli, ci dimpotrivă, încălcând regulile.

Cândva, ca aproape orice copil naiv, dar plin de speranţă  totodată, credeam că prieteniile sunt făcute să dureze veşnic. N-a fost aşa, timpul mi-a arătat că-n copilărie te poţi înşela, că trebuie să devii adult pentru a percepe această stare la adevărata ei valoare, că deh, zice și Ecclesiastul: „graiul dulce înmulţeşte pe prieteni şi limba cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare”.  Doar că, atunci când eşti mare, nu-ţi mai poţi face prieteni de joacă, timpul ăla s-a dus, trebuie să-ţi faci prieteni (am zis „trebuie”, dar nu e obligatoriu) din rândul celor cu care crezi că rezonezi în gândire, în simţire, ba chiar şi din rândul celor cu care, amical, te contrazici pe diverse lucruri taman pentru solidificarea unor cunoştinţe ori pentru descoperirea altor lucruri noi. Şi bune-s toate, şi-s frumoase, dar până la un punct, până când virusul mileniului III, VIP-ismul, cerne,  macină încet-încet legătura prieteniei formată atunci când egalitatea, această aproape utopică  stare,  începe să se disipeze. 

Urcarea pe scară socială, transformarea într-un pseudo-VIP, duce deseori, din nefericire, la uitarea treptei anterioare, cea pe care este foarte posibil să fii nevoit să  o cobori la un  moment dat, asta în cazul nedorit în care poţi fi aruncat de sus fără să mai ai posibilitatea călcării vreunei trepte de coborâre.

 Zice psalmistul că „bogăţia strânge prieteni fără de număr”, în timp ce de „sărac se desparte chiar prietenul său”.  Şi-mi place că tot Scriptura spune  „să nu schimbi nicidecum prietenul pentru bani (faimă), căci cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui”.

Nicolae Iorga zicea că „omul  făţarnic are două feţe  şi niciun obraz”, pentru care motiv, constaţi deseori că celebritatea de cartier, atât de des întâlnită, creează  granite invizibile, simţite doar de cei care încă mai au obraz,  împărţind ceea ce odată însemna prietenie, în două cete: ceata celor care-şi doresc să fie aplaudaţi, iar pentru asta se fac deseori că vin către prieteni; şi ceata celor care, aplaudând, sunt de mule ori mai buni decât cei aplaudaţi, se uită în gol, cu lacrimi în ochi uneori, cum palmele pe care şi le-ar dori de veselie şi apreciere, nu-s decât palme primate peste obrazul  care, odinioară, răspândea senin şi bucurie alături de cei ce erau pe-o treaptă cu ei.

„Nu (mai) am timp”, scuza generală a devenit laitmotivul celor care au uitat de unde au plecat şi care mai mult ca sigur nici nu ştiu unde vor să ajungă, căci tăvălugul celebrităţii e aidoma bulgărelui de zăpată rostogolit care, de ce se învârte mai mult, de aia s-ar face mai mare. Când eşti (mai) mare deja ai de toate dar nu mai ai timp, nu mai ai timp de masă cu familia, mănânci în oraş, la întâlniri; nu mai ai timp de părinţi, eşti cu şefii la o şedinţă; nu mai ai timp de copii, eşti la o şedinţă cu subalternii; nu mai ai timp de fotbal ori pescuit, te relaxezi la sală unde printre exerciţii, cu căştile la urechi, mai rezolvi câteva probleme; nu mai ai timp de cel/cea de lângă, crezi că dacă i-ai lăsat un card platinum ai rezolvat situaţia; nu mai ai timp de prieteni, ei devenind deseori o povară, telefoanele lor, cele care n-au niciodată treabă cu afacerile te stresează, iar în virtual, comentariile făcute de ei, simple şi haioase, devin adevărate pete negre pe profilul tău imaculat; nu mai ai timp nici de tine, transformându-te din om în instituţie, din persoană în blogger ori vlogger, din  fiinţă în ID ori nick, excluzându-te pe tine din propria-ţi viaţă, devenind încet-încet  un brand la care ţii mai mult decât la orice pe lumea asta, uitând că de fapt  că eşti o fiinţa care, amăgit/ă de soarele frumos al înălţimilor la care doreşti să zbori, uiţi de aripile de ceară şi te trezeşti căzând, când nu te aştepţi, în mijlocul celor care ne-zburând vreodată, au ştiu să meargă mai departe în verticalitatea fiinţei lor, inclusiv atunci când a fost nevoie să stea în genunchi.

Altfel, când soarele prieteniilor apune, întunericul nu vine peste cel dezamăgit, ci peste cel ce dezamăgeşte.  Dezamăgitul se duce, purtând razele prieteniei, spre alte răsărituri, iar cel ce dezamăgeşte, se stinge în crepusculul unei zile în care, pentru o clipă, a strălucit în propria-i mândrie, pe o boltă pe care nu va mai răsări niciodată.