INFECTAT CU VIAȚĂ

 

De prea multe ori, de mult prea multe ori, la căpătâiul celor muribunzi, știind și simțind că ultima suflare e aproape și că ruperea sufletului de trup este iminentă, nu ai cum să nu te gândești că vorbele lor, ale celor ce pleacă, dincolo de amărăciunea înecată în lacrimi, sunt adevărate lecții de viață și demnitate.

În fapt, cei mai mulți regretă că s-au lipit prea mult de materie, că au dat prea multă importanță bogățiilor lumești, că au pus prea mult preț pe vorbele oamenilor, că au girat orbește semeni ce i-au vândut fără scrupule, că nu au fost mai apropiați de Dumnezeu, că nu au realizat la timp cât de puternică e iertarea și cât de mare este iubirea.

Plus că, deși predicăm asta, deși practicăm multe din cele predicate, despre post, despre acceptarea suferințelor, judecata se va face prin balanța iubirii, pentru că multe din cele pe care le facem, le facem pentru ego-ul care cere, natural poate, o mântuire personală cât mai facilă, iubirea, de ce nu și suferința prin care trebuie să treci când ierți, fiindcă îți calci mândria în picioare, iubirea și iertarea zic, se referă și la ceilalți, tu prin ei și ei prin tine făcând lanțul acesta al vieții să nu aibă zale slăbite, cu atât mai mult lipsă, în așa fel încât atunci când vine moartea să nu ai prea multe regrete că pleci din lumea asta, să nu ai niciun regret, dacă ți-ai putut înnobila sufletul cu cele mai alese virtuți.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Știu, e ceea ce noi nu am putea face, a jertfi pe cineva drag fără a-l obliga să facă asta, a te jertfi pe tine pentru ca ceilalți, măcar și în potență, realizabil ori nu, să trăiască mai bine, să se simtă mai bine, să se bucure mai mult ori să radieze de fericire, e ceva divin. Dar noi uităm că omul nu e doar trup și carne, că de fapt pe noi o scânteie divină ne animă, de acest aspect uităm zi de zi și mintea noastră e plină de griji, de deznădejde, ce neputință, de ură și viață chinuită, căci nu putem numi viață doar faptul că ne târâm într-o rutină cotidiană așteptând să creștem mari, copii fiind, să devenim maturi, adolescenți fiind, să așteptăm ziua pensionării crezând că o să trăim bine și, la final, de pe patul suferinței ultime, să constatăm că ne-am vlăguit singuri de-o viață pe care am tratat-o cu indiferență, minimalizând dragostea celorlalți față de noi, cerșind, înaintea judecății, o injecție care să ne prelungească viața, culmea, tocmai după un timp în care am fost infectați cu viață din belșug.

„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin EI, lumea.”

Orice confruntare cu adevărul este o judecată în sine, pe pragul morții are loc prima înfățișare, acolo se îngrămădesc toate gândurile și simțirile unei vieți de-o clipă ca într-o clipă de viață. Cine nu mai are ce mărturisi, mărturisind totul la timp,  cine a știut să trăiască frumos, cine a iertat și a răspuns cererii de iertare, cine nu a avut ură și a știut să iubească dezinteresat și pur, nu are de ce să se teamă de prag, va înțelege și mai mult că ceea ce a socotit cândva a fi o cruce grea, nu e nimic altceva decât cheia ușoară cu care va putea deschide ușa veșniciei.

De multe ori, de prea multe ori, față în față fiind cu cei care nu sunt muribunzi, nu auzi decât lucruri care produc suferință, nu vezi decât fapte care dezbină, o alergare continuă spre nimic, un dispreț față de simplitate și o ură de neînțeles față de tot ce ține de divinul ceresc și chiar de divinul din noi. Și te întrebi atunci, când e omul mai clar și mai sincer, atunci când e pe valul vieții și uită de tot ce e frumos, ori atunci când valul îl duce spre ultimul liman și tot ceea ce ar fi putut fi frumos rămâne doar un vis netrăit?

Agonizând o viață, uneori pe val, alteori sub valuri, ne trezim la final  că  am mers de cele mai multe ori în sens invers, împlinind litera și ucigând duhul, adunând materie și risipind suflet.