FĂRĂ MASCĂ

Din cele mai vechi timpuri pământene omul și-a dorit să se înalțe și să zboare, ca și cum, din reminiscențele unui paradis pierdut înainte de vreme, să păstreze puterile unor clipe în care aproape totul era posibil. Numai că înălțarea sau mărirea nu este posibilă de la sine, ar atrage imediat căderea, ca oarecând Lucifer cu ceata sa ori, Dedal și Icar, din dorința celui din urmă de a se înălța, cu aripi de ceară, cât mai aproape de soare. Că și zice Scriptura: „și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”

Ori, să fim înțeleși, pentru înălțare nu e de ajuns doar să faci comparații, să arăți cu degetul pe cei de lângă, aparent mai mici decât tine și, prin asta, să te socotești mai presus. Pentru înălțare ai nevoie de coborâre și cercetare, ai nevoie de cunoașterea sinelui, de a te cunoaște bine pe tine însuți exact cum scria pe frontispiciul antic de la Delphi: nosce te ipsum!

Trăim într-o lume nebună în care oamenii se declară toți sănătoși, recunoașterea bolii fiind, din nefericire, un prag peste care cei mai mulți, din mândrie, nu pot trece. Și cum oare să te vindeci dacă nu recunoști că ești bolnav? Doctorul nu te poate forța să-ți recunoști boala, chiar dacă vede simptomele, el nu poate trece peste mândria cu care crezi că vei înfrunta momentul. Iar sufletește, crezându-te superior, n-ai să rodești niciodată, vanitatea, fariseismul, fiind o infirmitate a sufletului, un handicap care întreține autosuficiența și lâncezeala, gândul că ți-ai îndeplinit ritualul și că pentru asta merită să fii în față. Dar e greșit, pentru că așa, prin autosuficiență, rutinat, vei ajunge să faci din orice lucrare o non-lucrare, din rugăciune o non-rugăciune și din rodirea inimii doar aguridă și stârpituri.

Mă întreabă și pe  mine mulți de unde atâta suferință în lumea asta. Uneori sunt inspirat și găsesc răspunsuri aplicate, alteori cred că nedreptatea este cauza suferințelor noastre, ea este boala ultimilor decenii, dacă nu secole, pentru că în nedreptate se înglobează multe slăbiciuni ce dau naștere unor frici neîntemeiate. De ceva timp purtăm măști peste tot, măștile ce astupă gura și nasul, desigur, că de cele ale fățărniciei nici nu mai aduc discuția, fardul și fardarea virtuală fiind literă de lege, aplicațiile prin care ne dăm strălucire fețelor fiind la mare căutare. Dar de ce purtăm măștile? Pentru a ne feri de boală, e de înțeles. Ce facem însă când purtăm măștile din ipohondria unor aparente stări de boală, ferindu-ne de ceilalți, arătându-i cu degetul și crezând că noi nu suntem ca ei, ci mai presus de ei, vezi-Doamne, sănătoși?

Că suntem farisei și că ne complăcem în trufia noastră n-o să recunoaștem, doar că această infirmitate n-are să poată fi vindecată de nimeni, pentru vindecarea mândriei nu există proteze și nici transplanturi, vindecarea fiind posibilă doar din interior, prin schimbarea minții, spre rodirea inimii.  Poți posti, te poți ruga cu orele, te poți târî și bate metanii nopți întregi, poți face milostenie cu tirul și poți vorbi cât zece profesori deodată, dacă le faci toate doar pentru a te înălța, fariseic, degeaba, nu rodești, inima tot aguridă va da.

Îmi spunea cineva că nu vine la biserică pentru că-s „ceilalți”, că știe el „ce au făcut ăia la viața lor”. Ce gândire simplistă, ce pueril, de parcă la biserică mergi pentru ceilalți, mergi pentru tine, pe ceilalți, când ești în rugăciune, nici nu trebuie să-i vezi (fizic), e ca și cum n-ai merge la spital că mai sunt bolnavi pe-acolo, oameni mult mai bolnavi decât tine alături de care nu poți sta de frică faptului că tu nu ești ca ei.

În fața celorlalți ne afișăm ca cei perfecți, postitori, iubitori de familie, drepți, chiar fără de minciună, ne arătăm plusurile cu  trufie arătând cu degetul spre cei care, în minusurile lor, pot fi mult mai buni decât noi.

Și credeți-mă, măcar și metaforic vorbind, nu cred să fie pedeapsă mai usturătoare decât să vezi, la un moment dat, că cei pe care i-ai disprețuit sunt mai buni decât tine și, pentru asta, și răsplătiți.

A recunoaște cu adevărat care-ți este valoarea, nefardat, sincer, fără mască, ține de maniera sufletului, de cât de nobilă-ți este trăirea și de cât de curată cunoașterea de sine. Oricât ar încerca omul să arate că este mai presus decât realitatea sfârșește prin prăbușire, a te apropia de soare, prin zbor, e un vis, a fi ca Dumnezeu poate fi o stare, dar asta nu se fură, se lucrează, uneori o viață întreagă.

„Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.