„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut
Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu
inima, dar nu tâmpiţi”.
Un citat al părintelui Nicolae Steinhardt
din Jurnalul Fericirii, un citat care-mi place tare
mult, un citat cu care am dorit să încep postarea mea de azi, cumva, ca un
refresh pentru mintea-mi care, mai ales în zilele din urmă, încercată cu fel și
fel de gânduri și știri, parcă nu mai rezona la trăirile unor vremuri în care
lumina era lumină și bezna era beznă. Am să încerc să fiu scurt, deși,
credeți-mă, mă împresoară fel și fel de trăiri pe care dacă nu le-aș așeza în
scris, aș rămâne sclavul unor gânduri ce nu se vor limpezi niciodată.
Se vorbește mult despre lumină în perioada
asta, prea puțin însă se vorbește despre Lumină. Știu, cei care vor citi
neglijent nu vor vedea diferența, doar că, oameni buni, Lumina despre care nu
se vorbește cum și cât ar trebui, curat și liniștit, rămâne tot neîmpărtășită,
nedistribuită, asta pentru că toată lumea aleargă după lumina ce se stinge la
prima rafală mai puternică de vânt.
Săptămâna asta, mai la început, în Marțea Mare
(mare nu că-i mai lungă, ci pentru că reprezintă un timp de înveșnicire dintr-o
perioadă ce ar trebui să fie sfântă și sfințită prin fapte, nu doar prin
vorbe), în această zi am distribuit Lumina. Și când zic asta nu o spun pentru
că am luat-o înaintea altora, nicidecum, sunt mulți care au mai făcut acest
gest, o spun pentru a vă întări în credința că adevărata lumină este cea
care răsare pe bolta senină a sufletelor
ce nu cunosc răutatea, dar și-n universul unic al inimilor în care iubirea și
milostenia înfloresc în orice anotimp al vieții.
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul
pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi
că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.
Totul a început cu un telefon de dinainte de
Florii, un apel de la un prieten bun și discret, ba chiar smerit aș zice. „Vrei
să-ți aduc câteva produse pentru oamenii mai încercați din sat”? De ce să
refuz, unii oameni chiar au nevoie în perioada asta. Și le-a adus, nu câteva,
ci destule produse. Dar când Dumnezeu dă, dă cu „măsură plină, îndesată,
clătinată și care se revarsă”. Nici n-am apucat să fac planul de bătaie că am
primit un alt telefon, de data asta un fiul al satului plecat pe alte
meleaguri, un om care, de departe, a rămas cu sufletul tot în căldura din vatra
satului. Întrebarea a fost ca un trăsnet. „Vreți să vă aduc pentru tot satul”?
Și din detalii, chiar dacă mi se părea un vis, am realizat că e o dorință, am
simțit că e bucuria de a aduce ceva tuturor celor cu care a crescut și trăit în
sat spre a oferi un licăr de speranță în inimile celor care în vremurile astea
își pun întrebări la fel ca orice muritor speriat, mi-am dat seama că nu e un
moft, așa că tirul cu alimente a ajuns în sat cu cele promise.
Am început Săptămâna Patimilor trist, în
momentele în care am mai ieșit prin sat, mergând încet, cu geamul mașinii
deschis, mă întrebau copiii din curți dacă pot veni la denii, bătrânii dacă se
pot împărtăși iar ceilalți, fiecare cu doleanța sa, dacă pot merge la cimitir,
dacă pot împărți, dacă au voie să facă ori să nu facă anumite lucruri. Le-am
răspuns tuturor cu rigoarea legii, le-am explicat rece, cum nu am făcut-o
niciodată, taman pentru a le spulbera orice urmă de încercare de a evada din
curți spre biserică ori alte locuri. Ba mai mult, pe grupul virtual al satului, am transmis constant, detaliat, care-s rigorile legii și cât de atent trebuie
să le respectăm.
„Veniți să luați lumină”! Așa strig de
ani de zile din ușile deschise ale bisericii în fiecare miez de noapte de Paști
spre a oferi oceanului de oameni prezenți câte un colț de flacără pâlpâindă.
Anul ăsta va fi altfel, curtea bisericii va fi goală, lumina fiind dăruită de
marți, din poartă în poartă, cu măști și mănuși, alimente, multe și bune,
neperisabile, câte două lumânări de fiecare familie pentru ca în fiecare casă,
de înviere, să se aprindă, la strigarea mea (chiar dacă-s departe fizic de ei)
câte un crâmpei de lumină.
Am distribuit alimentele, multe și bune, în tot satul, la
toată lumea, nu înainte, desigur, de a fi anunțat toate forurile superioare
decidente, inclusiv pe cele ale statului, primind binecuvântările și/sau
avizele necesare așa încât eu și mâna de voluntari să putem merge în siguranță,
oferind siguranță la rândul nostru, fără a intra în curtea nimănui, doar la
porți, unde ne aștepta câte un membru al familiei.
Cum zice românul, „a sporit Dumnezeu toate”,
și să știți că așa a fost. Am distribuit la noi în sat alimente de peste 25000
mii lei, într-un sat mic, aducând un pic de liniște în sufletele celor ce au
primit. Și dacă au rămas destule, am sunat la un azil. Acolo răspunsul a fost
sfâșietor. „Avem nevoie de orice aliment ori produs de curățenie, dar suntem
în izolare, nu vă putem primi”. Și n-au putut, dar am găsit calea de
compromis, am dus și acolo aproape două tone de alimente și produse sanitare,
le-am lăsat în fața porților închise, pentru ca mai apoi, personalul, să le
ducă la adăpost spre a da hrană celor care sunt greu încercați la vreme de
bătrânețe. Ne-am văzut doar prin gard, de la mare distanță, de la 5 m, suprimând acei
metri mai mult decât regulamentari prin bucuria de a vedea cu lacrimile
suferinței se transformă în scântei de lumină.
M-au felicitat mulți. Nu eu merit felicitările,
ci cei care au făcut posibilă această transformare, știuți și neștiuți.
Singurul merit este, poate, acela că le-am oferit încredere în timp și că au avut încredere în capacitatea mea de a
duce la bun sfârșit această strigare de a da lumină și, poate, alergătura din
aceste zile sfinte, alături de grija ce vine din dragoste pentru cei păstoriți.
Vă îndemn frățește, părintește și prietenește,
rămâneți acasă, păstrați lumina cu bucuria faptului că sunteți sănătoși, că
puteți sta lângă cei dragi din casă, chiar dacă nu-i puteți vizita pe ceilalți dragi ai voștri o perioadă. Stați acasă și bucurați-vă de zilele sfinte de sărbători arătând că aveți lumina încrederii, a recunoștinței, a seriozității și a
înțelepciunii, Hristos nu ne vrea proști, ci buni, responsabili.
Da, așa am am dat anul ăsta lumină din Lumină,
și oferind cu grijă aceste daruri, mi-am dat seama că arderea omului în trăirea
sa este aidoma unor lumânări aflate-n bătaia vânturilor de primăvară. Rareori
sufletele noastre ard curat și drept, de cele mai multe ori pâlpâim spre
stingere, ne topim de frică și răutate, ne îndoim sub povara greutăților ce ne
împresoară picurând lacrimi la fel de fierbinți ca ceara ce tot pică în
jertfirea ei spre pământul ce ne poartă pe toți în așteptarea unei învieri ce
nu cu învrăjbire trebuie să ne găsească, ci ca pe niște candele curate în care
să păstrăm Lumina nu doar o zi, ci o viață întreagă.
