IUBIRE OTRĂVITĂ

 

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Simplu, nu? Simplu de spus, aproape imposibil de înfăptuit, chiar dacă, să fim sinceri, dacă s-ar putea înfăptui așa ceva, lumea întreagă n-ar mai avea nevoie de legi, n-ar mai fi nevoie de camere de luat vederi, n-ar mai exista suspiciuni, n-ar mai fi praguri de netrecut și punți frânte între oameni și, mai mult ca sigur, apropierea de Dumnezeu ar fi atât de mare încât raiul ar putea deveni palpabil.

Este iubirea, dusă la cea mai înaltă trăire, o utopie, ori poate o otravă? Adică să nu fie posibilă iubirea vrăjmașilor aidoma iubirii de sine și iertarea să nu poată fi dusă până la final, adică până la uitarea definitivă? Întreb și eu, nu ca unul plin de virtuți, ci ca unul care, ca  și voi, se află pe drumul vieții întrebând și oferind răspunsuri.

Această poruncă divină pare a fi un zid de netrecut, dar nu zice nimeni să escaladezi imensitatea iubirii lui Dumnezeu, e de ajuns să-ți faci o poartă prin ea, să poți intra și ieși, să-i tragi pe alții dincolo, spre spațiul în care, într-o formă sau alta, și-ar dori tot omul să ajungă. Cum? N-am eu răspunsul, dar câteva îndemnuri le dă apostolul Pavel, el zice că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Vasăzică, în afara oricărei legi pământești ori dincolo de spațiul în care, poate, anumite cutume dogmatice te-ar îngrădi, poți încerca să iubești, să te bucuri și să-i bucuri pe alții, să fii iubitor de pace, îndelung răbdător, bun, blând, înfrânat, curat și făcător de bine și, făcând acestea, nicio osândă nu poți primi, chiar dacă, e posibil ca unii să-ți poarte ură tocmai pentru că poți împlini toate fără a supăra pe nimeni.

„Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”

Cât de corect cât de curat e spus! În fapt, nu poți forța pe nimeni să iubească pe cineva și nu poți fi obligat să iubești pe cineva, în acest spațiu se descoperă cu adevărat libertatea omului, căci libertatea se desăvârșite, mai  bine spus se limpezește în iubire, un om care nu poate iubi, un om care urăște, nu va fi un om liber niciodată, ci doar robit, posedat de propriile angoase și răzbunări neîmplinite. Degeaba împlinești porunca cu cei apropiați ție, nu are nicio valoare înaintea Cerului, nu contează nici înaintea oamenilor, e doar un schimb ori o plată pentru un serviciu oarecare, bun ești când îl poți iubi pe cel ce pe drept te trage de mânecă când greșești, pe cel care-ți înfruntă aroganța ori pe cel care se roagă pentru binele tău atunci când îl prigonești.

Coborând un pic cu picioarele pe pământ, la creștinul ce se străduiește să împlinească cele scrise, litera, uitând de cele ale duhului, musai să înțelegem într-o zi că dacă nu poți posti, poți uita cele rele; dacă nu poți sta mult la rugăciune, încearcă să ierți mai mult; dacă nu poți face multă milostenie, încearcă să iubești mai curat, degeaba genunchi zdreliți dacă inima rămâne de piatră, degeaba post trâmbițat dacă mintea e tulbure, degeaba cuvinte frumoase dacă sufletul e sluțit de răutate.

M-au tot întrebat oamenii de-a lungul anilor cum să facă să uite, să ierte și să iubească. Le spun mereu: „ce ar face Hristos în locul tău?” Oamenilor nu le convine răspunsul, e incomod, fiindcă Hristos ar ierta, ar uita și ar iubi cu aceeași dăruire de care a dat dovadă când a ales să se jertfească pentru noi, în fapt, cea mai curată dovadă de iubirea, când cineva își dă viața pentru prietenul său.  

Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celor de lângă tine.

Cât trăiești, te perpelești în focul ispitelor, rabzi valurile necazurilor, abia poți duce bolovanii  încercărilor, bâjbâind la fiecare pas în lumina puținei credințe și, la final, îți dai seama că ai fost otrăvit cu iubirea, că ai agonizat o viață fără a realiza că această agonie tot cu iubirea putea fi vindecată, căci iubirea nu doar se primește,  ci se și oferă, altfel, neîmpărtășită, rămâne asemenea unui far stins în negura timpului, căci  numai iubind poți fi un fiu al Luminii, numai atunci poți face lumii ceea ce ți-ai dori ca lumea să îți facă.