Am visat deseori că am
murit, că sunt mort, de multe ori fiind foarte tânăr, alteori visând că-s uitat
de zile și generații. De fiecare dată, mort fiind (în vis, repet), n-am putut
să nu remarc gălăgia celor din jur, alergătura cunoscuților pentru a ieși un
eveniment care să rupă gura târgului, bârfa celor care aveau ceva inedit de
povestit despre mine, gravitatea unor colegi, preocupați de cine îmi va lua
locul la slujire, preocupare demnă de orice țață isterizată și excitată mental
de un surplus de cafea ori de un deget whisky de pomană abia primit într-un
pahar generos, ba chiar și implicarea unor binevoitori de a-mi săpa o groapă pe
măsură, eventual foarte adâncă, din care să nu mai ies niciodată, uitând că
slujirea și trăirea mea sunt în sensul ridicării, al învierii.
Mai mult, tot în vis,
cum de altfel și-n realitate, m-a izbit din plin o vorbă ce am tot auzit-o
printre cunoscuți, ceva de genul: „cine vine după tine, de dracul a dat, greu
are să-i fie”. Grea vorbă, habar n-am de ce, poate doar gândindu-mă că
mulți cred că-mi stric hambarele an de an pentru a strânge materie mai multă,
bogăție pe care s-o las celor care vin spre a avea ce risipi în vânturile unor
vremuri ce se anunță tot mai sărace.
Culmea, de pe patul
morții, de pe catafalcul plin de mesaje în care neuitarea, scrisă cu majuscule,
pare a fi laitmotivul ceremoniei, totul se vede amănunțit, ba chiar și
hârjoneala dracilor ce se războiesc cu îngerii buni pentru un suflet care,
lipsit de prea multă bogăție, nu tânjește decât la un ultim loc în împărăția
celor care, în viață, din prea puținul celor strânse, au reușit să dea un strop
de zâmbet și-o frântură de iubire, căci pe-acestea încerc să le ofer știind că-s
daruri care nu se strică niciodată.
Zice un cântec de
pahar așa: „ce n-aș da să mor diseară, la trei zile să vin iară, să văd cine
mă iubește, și cine mă dușmănește, cine de rău mă vorbește...”. Doar că
moartea nu e doar pentru trei zile ci, pentru unii, care au făcut fapte bune,
spre „învierea vieții”, pentru ceilalți, care au făcut fapte rele, „spre
învierea osândirii”.
Revenind la hambare,
la buzunarele văzute și nevăzute pe care ni le dorim mereu pline, stricate și
mai mari refăcute spre a fi și mai pline, nu am multe de spus, zice tot un
cuvânt tare frumos așa: „o clipă numai și pe acestea toate moartea le
primește”. Și, pentru că de multe
ori uităm cât de goi suntem cu adevărat, chiar și atunci când ni se pare că
suntem protejați de sistemele noastre de supraveghere și acoperiți de polițe de
viață care mai de care mai atrăgătoare, vine Hristos care, privind spre
jitnițele noastre doldora de adunătură, spre conturile noastre rotunjite de zerouri,
exclamă: „nebune, în această noapte voi cere de la tine
sufletul tău! Cele pe care le-ai adunat, cui vor fi”?
Mă visez mort deseori,
doar rareori mormântul, știind, cumva, că peste ani nu va fi decât un loc peste
care anii vor cerne uitarea, căci coroanele se vor arunca, panglicile vor zbura,
bălăriile își vor trăi povestea peste toate amintirile, oamenii vor trece
nepăsători și timpul se va depăna spre o înviere despre care nu știm decât că
va fi dăruită celor care și-au umplut doar desagii sufletului cu faptele care
nu vor fi niciodată uitate, cele neapreciate de oameni dar bineplăcute lui
Dumnezeu, cele care sfidează nebunia unei lumi atât de ahtiată după bogăție și
deschid Cerul cu simplitatea unor trăiri care nu vor muri niciodată.
„Și iarăși m-am
uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul
sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu