DINCOLO DE ZIDURI

O boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. Mi-a plăcut mereu acest moment, e ca și cum te-ai afla într-un cimitir curat, de multă vreme nefolosit, unde doar numele de pe cruci și candelele ce ard spre străjuirea cea plină de lumină dau viață unui loc în care aparent moartea este stăpână.  

Cu o oră înainte de miezul nopții curtea e pustie, albul imaculat al zidurilor se reflectă în iarba proaspăt tunsă, iar în întunericul bisericii, doar candela de pe masa sfântului altar aruncă săgeți de lumină spre ierarhii zugrăviți de jur împrejur, dând o notă profundă de sângeriu rănii din coasta Mântuitorului ce veghează de pe crucea răstignirii spre intrarea din tinda primitoare.

De câte ori ați intrat într-un mormânt la ceas de noapte? Mulți poate niciodată. Așa-i altarul în noaptea magică a învierii, liniște și beznă, freamăt îngeresc și lumină deopotrivă, iar în această aparent nefirească rânduire doar murmurul rugăciunilor de îmbrăcare a veșmintelor și mai apoi cel al începutului de proscomidie mișcă imperceptibil flacăra candelei ce răspândește miros de măslină coaptă.

La 23.45 ropotul de toacă străpunge aerul și glasul clopotului se bagă în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copiii senini îl pot descifra. De aproape 22 de ani dau pagină cu pagină la rânduiala slujbei ce trebuie să înceapă. Paginile cărții ce-mi stă mereu în dreapta poartă semnele anilor, picăturile de ceară și scurtele însemnări îmi demonstrează că n-a fost an în care să n-am emoții, dar nu din acelea ce vin din neștiință, nicidecum, ci emoțiile acelea ale revederii cu cei pe care îi văd an de an în lumina pâlpâindă a lumânărilor, dar și  a descoperii de chipuri noi, căci an de an, parcă din ce în ce mai mulți, vin și din alte părți, mai ales tineri, să participe la bucuria  noastră.

Miezul nopții mă găsește, în această prea strălucită noapte, cu făcliile în mâini, trecând prin curtea bisericii plină de oameni, până-n șosea, dăruind tuturor lumină, cercetând bucuria lor și freamătul ordonat din care străpung urările de bine ale celor care își aduc aminte că fac asta încă din copilărie.

„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.

Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.

Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții, trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Hristos a înviat!