luni, 18 iulie 2011

PACATUL, UN BUN PROFESOR


Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de păcat. Majoritatea ştiu ce este păcatul şi care îi sunt consecinţele. Toţi ştim că nu e bine să păcătuieşti deoarece te îndepărtezi de Dumnezeu, deoarece în felul acesta nu facem cinste chipului divin din noi. E o chestie tare ciudată cu săvârşirea păcatului. Într-un fel, dacă vreţi, e un sadism sufletesc, deoarece ne supunem la săvârşirea răului căutând plăcerea indiferent de chinurile la are ştim că vom fi supuşi.
Eu însă doream să vă transmit altceva. Ştiţi că există o vorbă românească care spune că omul cât trăieşte învaţă. Eu nu sunt de acord cu asta, deoarece omul tot greşeşte şi nu învaţă nimic din greşeli, nici din ale lui şi nici din ale altuia. Pentru care motiv am ajuns la concluzia că cel puţin teoretic, am putea învăţa şi din păcat câte ceva. Chiar şi păcatul poate fi un profesor dacă ştii să cerni şi să alegi din toată răutatea partea cea bună. O altă vorbă românească spune că „cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt”, şi bine ar fi dacă am face aşa.
De ce zic că păcatul poate fi un profesor? Această stare de fapt se materializează în lucrarea păcatului şi ridicarea lui la rang de lucru obişnuit sau chiar necesar traiului de zi cu zi, păcatul devenind o a doua natură indispensabilă vieţii, poate şi pentru faptul că cei de lângă noi trăiesc în aceeaşi stare.
Dacă un lucru te face să suferi, teoretic te fereşti de lucrul acela. Dacă o mâncare îţi face rău, te fereşti să o mănânci. Dacă soarele îţi face rău, nu stai în soare. Dacă păcatul ţi-a făcut rău, nu-l mai săvârşeşti. Trebuie să înveţi din acest lucru. Dacă ai clevetit pe cineva  şi a aflat, ai pierdut un prieten şi pentru a nu mai pierde altul trebuie să te opreşti din clevetire. Dacă ai drăcuit sau înjurat pe cineva, indiferent de ce a făcut, ai hulit o făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ai pierdut un prieten. Indiferent de ce păcat săvârşeşti eşti pasibil de a pierde prietenia lui Dumnezeu şi asta chiar trebuie să dea de gândit fiecărui suflet vieţuitor pe acest pământ. De aceea putem învăţa din lucrarea păcatului. De aceea dacă ne-am fript cu un păcat să suflăm în orice ispitire ce vine asupra noastră. Cine nu a ştiut să înveţe de la Biserică să înveţe măcar de la păcat până nu e prea târziu, ar fi păcat.
În România, poate că şi în alte părţi, există un fel de sport, se numeşte „arătarea cu degetul”, lucrul despre care Scriptura ne vorbeşte cu termenii de bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul aproapelui. La  noi se obişnuieşte a se arăta cu degetul defectele, păcatele celor din jur. Nimeni însă nu învaţă din asta, mai ales că tot o vorbă spune că „beleaua se ţine cu rândul”. Ori dacă cineva este în păcat, sau are o problemă, nu râde, nu arăta cu degetul, ci ia aminte să stai cu frică să nu cazi şi tu. E bine să înveţi chiar şi din păcat.

2 comentarii:

  1. Ce ne facem cu uitarea? Dacă uităm repede că am greșit o dată, și repetăm păcatul? Se zice că uitarea se așterne peste toate, aici pe pământ, la un moment dat. Și noi ne vedem de mersul înainte, cu alte păcate atârnate de gâtul nostru.
    (Mă refer la păcatele pe care nici nu le conștientizăm ca fiind păcate, ci acțiuni firești în raport cu mersul lucrurilor și al societății.)

    RăspundețiȘtergere
  2. Si cum se face ca uitam doar de pacate. Cum se face ca nu uitam cand avem niste bani de luat, de mers la mare, la o nunta. Cum se face ca nu uitam ora filmului preferat, ori ca uitam ca e vineri si mancam de dulce. Sau cum se face ca uitam sa mergem la biserica ori sa ne facem rugaciunea. De multe ori uitam ce doar ce vrem. Lucrurile care ne fac placere nu le uitam niciodata.

    RăspundețiȘtergere