CUIBUL

După câteva zile de absenţă din virtual, poate un pic mai multe chiar, asta dacă le raportez la timpul petrecut în alte perioade în preajma tastelor, am revenit la scris, chiar dacă (poate) şi acum destul de rapid, pe fugă.

Acum vreo trei-patru zile, mânat parcă de căldura de afară, de mirosul florilor de cais şi de zumzetul neobositelor albine ce taman îşi dezmorţeau aripile în dezmierdarea soarelui de-afară, aş fi dorit să scriu despre explozia primăverii din grădina mea, şi, de ce nu, din grădiniţa sufletului meu. Numai că timpul scurt, foarte scurt, nu mi-a îngăduit acest lucru, fiindcă lucrarea misiunii mele  a implicat în acest timp slujire şi multă vorbă cu oamenii. Şi, în aceste timpuri, mai mult ca oricând, oamenii au multe întrebări, au multe probleme, au căutări şi frământări, au încercări pe care şi le doresc depăşite, pentru care cer ajutor, pentru care luptă şi speră să le biruiască spre a se bucura mai departe de cuibul acela în care îşi duc zilele alături de cei dragi. Şi că tot am zis de cuib, să vă spun ceva, căt tot m-am prins la vorbă.

În curte am un leagăn, unii îl ştiu, fie că l-au văzut în poze, fie că s-au dat în el la un moment dat. Şi cum vremea de afară îmbie (măcar şi pentru câteva clipe de odihnă) la un legănat liniştit în bătaia galeşului soare, n-am rezistat nici eu, vrând parcă să văd (a nu ştiu câta oară) dacă ceea ce am construit acum ceva ani se mai află în parametri.  Doar că-n legănarea leneşă a leagănului ce încerca să-şi regăsească pendularea după ce-a şomat o iarnă întreagă, mi-am dat seama că ceva se schimbase în decor. Într-un colţ, la îmbinarea bilelor de brad, în adăpostul acoperişului prin care lesne străbat razele soarelui, a apărut un cuib. Şi mintenaş, cu agilitatea şi abilitatea copilăriei de care încă nu m-am înstrinat, m-am apropiat tiptil şi am văzut un guguştiuc ce-şi clocea ouăle din cuib (din copilărie ştiam că trebuie să fie două ouă, şi nu m-am înşelat). N-a schiţat nici o urmă de sperietură, abia când aparatul de fotografiat a fost destul de aproape de cuib, a zburat, dar nu mai departe de straşina leagănului, ca un părinte ce simte o potenţială primejdie şi nu se desparte de cuib. Am făcut poza şi mi-am reluat pauza de legănat, scurtă de altfel, văzând cu coada ochiului cum stăpânul cuibului s-a repliat repede, aşezându-se cu grijă în locul din care zburase pentru scurt timp.

Probabil că unii din cei ce aţi purces la citirea acestui blog v-aţi plictisit de cele relatate de mine, obişnuiţi fiind (poate) să citiţi/ascultaţi/vizionaţi numai bombe de breaking news. Ori nu toate lucrurile sunt aşa, dincolo de tumultul în care oamenii se regăsesc zi de zi, în care sunt aruncaţi aproape ceas de ceas, natura încă încearcă să trăiască în echilibrul primordial cu care a fost împodobită.

Am lăsat spre final gândul cu care aş fi dorit să încep, acela de mulţumire pentru cei care într-o formă sau alta v-aţi interesat de motivul lipsei mele, mulţumind şi celor (bunilor mei enoriaşi, chiar dacă nu toţi citesc acest blog) care mi-au cerut un sfat şi au avut încredere în cuvintele mele (chiar dacă vorbesc prea mult uneori).

Am lăsat la sfârşit mulţumirea pentru Dumnezeu, pentru că El nu se supără, pentru că e îndelung răbdător. Ştiu că am avut şi diverse încercări în această perioadă. Ştiu că era să cad de câteva ori sub povara crucii, sub povara drumurilor, a gândurilor şi a oboselii. Numai că văzând lucrul albinelor, bucuria florilor şi speranţa oamenilor (spălată cu lacrimi uneori), mi-am dat seama că iureşul vremurilor în care trăim nu-i decât o pală mai puternică de vânt, un vârtej poate, o încercare prin care trebuie să trecem pentru a trece la celălalt nivel, la cel în care depăşind stadiul de floare, să aduce rod, să facem dovada că nu doar umbra noastră este un atribut cu care să ne împăunăm înaintea soarelui.

Şi, plecând spre treburi, am mai privit încă odată la pasărea cerului ce-n cuibul său scruta cerul, privind cumva, ca şi noi, după geana aceea de lumină şi de linişte pe care ne-o dorim în cuibul sufletelor noastre, acolo de unde niciodată nu trebuie să lipsească căldura şi lumina.