COCOȘATUL

 

Într-o lume în care dreptatea este doar clamată, mimată și doar rareori aplicată, a vorbi despre verticalitate este ca și cum i-ai explica unui trăitor din deșert cât de bine e să te scalzi într-un râu cu apă curată ori, celor ce trăiesc aproape de polii pământului, de cei magnetici zic, despre cât verde este iarba în zilele verii.

Nu trebuie, desigur, să cădem nici în partea opusă a lucrurilor, în utopia gândului în care cineva și-ar închipui că dreptatea, drepții și verticalitatea ar putea domni peste tot, nicidecum, în definitiv, măcar la lucruri, de ce nu și-n toată natura, până și strâmbăturile au frumusețea lor, cele din fire, căci cele ce apar după operații inutile de înfrumusețare... . Să le lăsăm, acolo nu mai există îndreptare.

Există în Scriptură un pasaj în care Hristos, într-o zi de odihnă, în sinagogă, vindecă o gârbovă, o cocoșată, o femeie a cărei vârstă nu o știm, dar știm sigur că, în suferința ei, drumul spre rugăciune nu a fost niciodată întrerupt, dincolo de faptul că, de ce să nu recunoaștem, nici privirile celor din jur nu sunt plăcute când cineva, cu o suferință anume, le trece calea. Și, da, primește vindecarea, pleacă dreaptă  și îndreptată, spre stupefacția, iritarea și invidia mai marelui sinagogii, cel care judecă fapta cea bună săvârșită ca fiind o muncă ce ar putea fi făcută într-o altă zi, una din cele șase lăsate pentru lucru, ca și cum pentru a săvârși binele există vreo limitare a legilor lumești  și cu atât mai mult a celor morale.

Despre legea gravitației nu vă povestesc, am învățat-o toți, sper, la vremea cuvenită, dar trebuie să știm că există și o gravitație spirituală, aceasta fiind îndreptată, în mod firesc, spre Cer, spre locul din care omul și-a luat ființă, pământul fiind doar locul în care mergem, la clipa cuvenită, doar pentru un timp. Și nu că pământul ar fi rău în sine, ci doar blestemat să ne rodească spini și pălămidă, spre a fi mai mereu plecați cu fața spre țărâna primordială, în munca cotidiană, cea care ne aduce pâinea, în acest fel pierzând în multe clipe legătura cu locul spre care ar trebui să tindem.

Și că veni vorba de pâine, Juvenal, în antichitate, vorbea despre pâine și circ, apoi, mai târziu, Dostoievski, în Frații Karamazov, prin scena în care Marele Inchizitor face trimitere la ispitirile lui Hristos din Pustiul Carantaniei, construiește o parabolă subtilă, o performanță literară rară, în care Mântuitorul, închis fiind și condamnat la moarte, este socotit a fi o pacoste prin cele propovăduite, valorile Sale divine, iubirea, adevărul, libertatea, fiind greu accesibile oamenilor, adică celor care oricând, pentru pâine, putere și averi s-ar lepăda de virtuți și moralitate fără nicio remușcare.

Vertical nu ești doar atunci când stai în picioare. Așadar, cum poate fi îndreptată dreptatea? Fiindcă, să fim serioși, uneori se face dreptate fără a se păstra adevărul, cum odinioară, Pilat, garant al dreptății, se spală pe mâini declarându-se nevinovat de sângele Dreptului (Hristos) aceluia.

Într-o lume nedreaptă, azi, drepții rareori sunt promovați, acceptați ori ascultați. Se caută doar personaje care să se poată apleca cât mai mult, oameni care, pentru o pâine, să fie în stare să curețe scame invizibile o viață întreagă de pe cei care, după o vreme, nu le va oferi decât circ. Gârbovirea obedienței este mult mai gravă decât arcuirea coloanei vertebrale în lucrarea timpului. Sunt prea mulți cei care-s cocoșați de muncă, asupriți de supărări, îndoiți de deznădejde și stâlciți de răutatea celor din jur, sunt prea puțini cei care, în sclipiri de moment, divine aș putea spune, își aduc aminte că mai există cer, că mai este viață în jur și că nu se rezumă totul la împlinirea unor datorii omenești care, în timp, vor rămâne doar statistici uitate în vreun sertar ori folder arhivate.

Într-o lume în care strâmbii îi mănâncă pe cei drepți, îndreptarea e încă posibilă, adevărul încă mai este căutat și verticalitatea încă mai este o virtute. Pe unii îi pot îndrepta oamenii, pe alții doar Dumnezeu, fiecare știe în dreptul său în ce echilibru se află, în ce lume gravitează și-n ce direcție se îndreaptă. Știu că e greu să stai drept, să fii vertical, dar sunt convins că e cumplit să nu te mai poți ridica nicidecum din gârbovire, să rămâi o viață un cocoșat stigmatizat de lume.