Într-o lume în care dreptatea este doar
clamată, mimată și doar rareori aplicată, a vorbi despre verticalitate este ca
și cum i-ai explica unui trăitor din deșert cât de bine e să te scalzi într-un
râu cu apă curată ori, celor ce trăiesc aproape de polii pământului, de cei
magnetici zic, despre cât verde este iarba în zilele verii.
Nu trebuie, desigur, să cădem nici în partea
opusă a lucrurilor, în utopia gândului în care cineva și-ar închipui că
dreptatea, drepții și verticalitatea ar putea domni peste tot, nicidecum, în
definitiv, măcar la lucruri, de ce nu și-n toată natura, până și strâmbăturile
au frumusețea lor, cele din fire, căci cele ce apar după operații inutile de
înfrumusețare... . Să le lăsăm, acolo nu mai există îndreptare.
Există în Scriptură un pasaj în care Hristos,
într-o zi de odihnă, în sinagogă, vindecă o gârbovă, o cocoșată, o femeie a
cărei vârstă nu o știm, dar știm sigur că, în suferința ei, drumul spre
rugăciune nu a fost niciodată întrerupt, dincolo de faptul că, de ce să nu
recunoaștem, nici privirile celor din jur nu sunt plăcute când cineva, cu o
suferință anume, le trece calea. Și, da, primește vindecarea, pleacă dreaptă și îndreptată, spre stupefacția, iritarea și
invidia mai marelui sinagogii, cel care judecă fapta cea bună săvârșită ca
fiind o muncă ce ar putea fi făcută într-o altă zi, una din cele șase lăsate
pentru lucru, ca și cum pentru a săvârși binele există vreo limitare a legilor
lumești și cu atât mai mult a celor
morale.
Despre legea gravitației nu vă povestesc, am
învățat-o toți, sper, la vremea cuvenită, dar trebuie să știm că există și o gravitație
spirituală, aceasta fiind îndreptată, în mod firesc, spre Cer, spre locul din
care omul și-a luat ființă, pământul fiind doar locul în care mergem, la clipa
cuvenită, doar pentru un timp. Și nu că pământul ar fi rău în sine, ci doar
blestemat să ne rodească spini și pălămidă, spre a fi mai mereu plecați cu fața
spre țărâna primordială, în munca cotidiană, cea care ne aduce pâinea, în acest
fel pierzând în multe clipe legătura cu locul spre care ar trebui să tindem.
Și că veni vorba de pâine, Juvenal, în antichitate,
vorbea despre pâine și circ, apoi, mai târziu, Dostoievski, în Frații Karamazov, prin scena în care Marele Inchizitor face
trimitere la ispitirile lui Hristos din Pustiul Carantaniei, construiește o
parabolă subtilă, o performanță literară rară, în care Mântuitorul, închis fiind
și condamnat la moarte, este socotit a fi o pacoste prin cele propovăduite,
valorile Sale divine, iubirea, adevărul, libertatea, fiind greu accesibile
oamenilor, adică celor care oricând, pentru pâine, putere și averi s-ar lepăda
de virtuți și moralitate fără nicio remușcare.
Vertical nu ești doar atunci când stai în
picioare. Așadar, cum poate fi îndreptată dreptatea? Fiindcă, să fim serioși,
uneori se face dreptate fără a se păstra adevărul, cum odinioară, Pilat, garant
al dreptății, se spală pe mâini declarându-se nevinovat de sângele Dreptului
(Hristos) aceluia.
Într-o lume nedreaptă, azi, drepții rareori
sunt promovați, acceptați ori ascultați. Se caută doar personaje care să se
poată apleca cât mai mult, oameni care, pentru o pâine, să fie în stare să
curețe scame invizibile o viață întreagă de pe cei care, după o vreme, nu le va
oferi decât circ. Gârbovirea obedienței este mult mai gravă decât arcuirea coloanei
vertebrale în lucrarea timpului. Sunt prea mulți cei care-s cocoșați de muncă,
asupriți de supărări, îndoiți de deznădejde și stâlciți de răutatea celor din
jur, sunt prea puțini cei care, în sclipiri de moment, divine aș putea spune,
își aduc aminte că mai există cer, că mai este viață în jur și că nu se rezumă
totul la împlinirea unor datorii omenești care, în timp, vor rămâne doar
statistici uitate în vreun sertar ori folder arhivate.
Într-o lume în care strâmbii îi mănâncă pe cei
drepți, îndreptarea e încă posibilă, adevărul încă mai este căutat și
verticalitatea încă mai este o virtute. Pe unii îi pot îndrepta oamenii, pe
alții doar Dumnezeu, fiecare știe în dreptul său în ce echilibru se află, în ce
lume gravitează și-n ce direcție se îndreaptă. Știu că e greu să stai drept, să
fii vertical, dar sunt convins că e cumplit să nu te mai poți ridica nicidecum
din gârbovire, să rămâi o viață un cocoșat stigmatizat de lume.
Prea profund incat sa mai suporte si comentarii. E de citit, de luat aminte si de cugetat. Si, bineinteles, de indreptat!
RăspundețiȘtergereSeara faina, Padre!
Gabi, cam ca tine ziceam și eu la școală, când eram ascultat, că-i prea mult de citit, luat aminte și cugetat, preferând să nu comentez. :))))
ȘtergereGlumesc, desigur. Mă bucur că ți-au plăcut rândurile mele.
Seară cu bucurie!
:))) Daca nu permite textul adaugiri, nu puteam decat sa scriu "ce-a vrut sa spuna autorul?" :))))
ȘtergereAsta mai lipsea, să permit adăugiri, ar fi fost ca la nebuni. :))
Ștergere"Îndreptarea e încă posibilă" 🙂 De două ori mulțumesc. Azi. 🙏
ȘtergereVictor, chiar e imposibil să spui ceva în plus față de ce ai spus tu, doar așa, de dragul de a comenta. Prin urmare, mai citesc odată și stau cumințică, fără să mai scot un cuvânt.
RăspundețiȘtergereSeara bună la casa ta să fie!
Parcă s-ar juca „fazan” pe pagina mea și eu închid cu rândurile mele fiecare cititor. :))
ȘtergereMulțumesc frumos de trecere și gând, Tiana!
Seară faină să fie și la voi!
Aveti cumva un frate pe nume Alexandru?
RăspundețiȘtergereNu, nu am niciun frate cu acest nume.
ȘtergerePreoți mulți,sfaturi multe.După caz.
RăspundețiȘtergereSfaturi multe, da, cine vrea să culeagă din ele, s-o facă.
Ștergere