Fără
să vreau, de multe ori în trecerea zilelor, îmi aduc aminte de vremea
copilăriei, de timpul în care pâinea se lua pe bază de cartelă și de momentele
în care, conform unui calcul aberant, ți se tăia dintr-o pâine dacă nu ieșea
calculul per familie pentru un anumit
număr de pâini. Adulții, firește, știau cauza, apoi am aflat-o și noi, chiar că
nimeni nu vorbea public despre acest aspect. Cu toate astea mă gândesc că
atunci, văzând pâinea înjumătățită, parcă mi-era și teamă să rup/scobesc un pic
din ea câteva firimituri, numai la gândul că trebuie dusă acasă așa cum am
cumpărat-o încât să ajungă pentru o întreagă zi. Nu că nu se mai frământa
și-acasă, dar nu era făină pe toate drumurile ca acum, bruma de făină era
păstrată pentru vreo prăjitură, pentru căpețele (prescuri) cine avea parastas
ori pentru vreo ciulama, bașca pentru făcut tăițeii de casă, că nici fideaua nu
dădea pe-afară din rafturi.
Timpurile
trecute au avut lipsurile lor, în special materiale, dar acele timpuri au
reușit să păstreze în mintea și inima multora o verticalitate sufletească pe
care astăzi rareori o mai întâlnești. Ai zice că tăria de caracter, credința și
dorința de îmbunătățire a sinelui a scăzut în ultimele trei decenii invers
proporțional cu creșterea bunăstării materiale sau, mai bine spus, cu
posibilitatea de procurare, de la orice colț de stradă, a ceea ce înainte nici
nu visai să ai.
Firimituri.
Mi-a rămas gândul la firimiturile pe care atunci le adunam, nu se arunca nimic,
colțurile plăcintelor erau chiar o delicatesă, azi aproape că toată lumea le aruncă,
ba până și coaja mămăligii era folosită, ca să nu mai zic că tuciulețul în care
era făcută mămăliga nu se spăla ca acum, imediat adică, ci întâi se fierbea lapte în
el, gustul de lapte fiert și mămăligă răscoaptă fiind astăzi o poveste de
necrezut pentru cei mai tineri, o clipă din povestea unor timpuri, pentru noi.
Firimituri.
Acum două mii de ani, într-un dialog rupt parcă dintr-un examen de cercetare a
credinței, o femeie, cananeeancă de neam, înfrunta dumnezeirea cu răspunsurile
perfectei demnități, cu smerenia curatei conștiințe, cu durerea unei mame înfrigurată
de încercări și cu răbdarea cerească a unui om care, poate, de multe ori în
viață, doar prin firimiturile de atenție ale celor din jur a putut merge mai
departe, căci fiica ei se afla în mare suferință.
„Iar
El (Iisus), răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute
ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne,
ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi
s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din
fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a
zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a
tămăduit fiica ei în ceasul acela”.
Să
fii pus în rândul câinilor, coborât în rândul animalelor, nu e ușor, ai zice că
nici nu ar fi putut Hristos să spună asta, dar taina a fost alta, nu înjosirea
femeii, dimpotrivă, ridicarea ei, căci în momentul care fără nicio sfială a
mărturisit că și firimiturile-s bune, a primit mult mai mult, a primit
întregul, a primit vindecarea, a primit bucuria de a mânca pe săturate alături
de fiica sa, fără lacrimi în ochi și în gât, la fel ca și ceilalți de la care,
cine știe câtă vreme, a tot primit firimituri.
Fărâmiturile
sunt bucăți mai mari, firimiturile, îndrăznesc să afirm, chiar dacă sunt
sinonime, dau sens unor bucățele și mai mici decât fărâmiturile. O firimitură
poate avea puterea unui întreg, nu satură, dar oferă gustul întregului, puterea
lui, așa cum spunem noi, cei care încercăm să fim cu adevărat credincioși, că-n
fiecare fărâmitură de Împărtășanie e prezent Hristos în toată slava. Și, chiar
dacă nu știi să reciți biblioteci întregi, poți mângâia cu un vers; dacă nu
știi să gătești ca un chef bucătar, poți bucura oferind un măr; dacă nu poți întoarce un suflet rătăcit, măcar să-l ții aproape nu povestindu-i despre
credință, ci arătându-ți credința prin ceea ce faci. Bogatul din evanghelie,
dacă o firimitură ar fi lăsat să-i scape către săracul Lazăr, primea un strop
de apă, dar n-a făcut asta, deși, clar, și firimiturile ce cădeau de la masa
lui tot de câini erau mâncate.
Firimituri. În ecuaţia vieţii putem fi produs, sumă,
împărţitor, deîmpărţit, descăzut, scăzător ori rest, de noi depinde cum știm să gestionăm un
întreg, de noi depinde cui și cât tăiem, de noi depinde (când depinde) ce facem
cu firimiturile, măcar cu cele de atenție, căci în bogăția noastră considerăm că avem dreptul doar la întreg,
firimiturile, resturile, cuvenindu-se câinilor.
Firimituri.
Mereu îmi aduc aminte că mi le-aș fi dorit, dar de fiecare dată am înțeles că
și acestea trebuie să fie împărțite, că fac parte dintr-un întreg din care ne dorim
mereu să rupem doar pentru noi, chiar dacă, clar, niciodată nu ne vom sătura, am rupe
mereu și mereu, făcând de fiecare dată firimituri.
Off, ce vremuri! Au trecut, important e sa nu uitam sa fim oameni.
RăspundețiȘtergereIulica, au trecut, dar să știi, ca și-atunci, acum, sătulul tot nu crede flămândului.
Ștergereaia cu mers cu cartela si in loc de o paine intreaga sa ma intorc cu o jumatate am patit-o si copilu' eu . Cat despre facut paine acasa, noi aveam faina de la bunici pe care o aduceam in sacosa pe jos cativa km dar nu aveam nici butelie suficienta pt a coace ca si alea erau pe lista si la data fixa si o data pe luna. Si mai greu era cu drojdia, inca nu invataram de pe internet partea cu maiaua crescuta acasa. La bunici insa o duceam bine, facea mamaia niste turte cu bicarbonat fripte pe plita sobei in care faceau focul cu resturile de haldani sau de coceni (colectate de pe camp sau din resturile ce nu le manca vaca - da, astea ce acum sunt puse la gunoi sa fermenteze dar pe vremea copilariei comuniste le sortam si salvam din ce nu nu voia vaca ....
RăspundețiȘtergereEu am fost copil grasutz. Daca imi aduc aminte ceva din copilaria comunista, apai foamea persistenta ce o simteam imi aduc aminte. Daca ma nasteam in anii astia sigur as fi fost obeza. Matusile toate ma iubeau ca mancam tot, dar la 25 de ani o endoscopie (deja viata moderna la bucuresti, da? ) imi arata ca am trecut prin 3 ulceruri. De foame.
Si la cat de vocala am devenit mai tarziu in viata, as fi ajuns si prin puscarii. Si acolo muream sigur de foame.
Îți dai seama că postarea mea nu a urmărit partea de lipsuri ori plusuri din comunism, că aș fi scris trei zile, mai ales că la partea culinară am o înclinație specială. Știu și partea cu butelia, și pe aceea cu cocenii, am mers cu vacile până m-am însurat și toate de-a fir a păr. În schimb sunt bine cu stomacul, am fost mereu, stând la curte nu pot spune că am suferit chiar mult, chit că ne-am fi dorit destule, ca orice om pe vremea aia. Și acum sunt bine, cel puțin așa cred, am aceeași greutate de mai bine de douăzeci de ani, ceea ce indică o stare de sănătate bună.
ȘtergereAltfel, de ce am avut eu impresia că toți anii tăi nu sunt mai mult de 30?
aveam si alte lipsuri pe vremea comunista, da' cat timp cele de baza (mancare, caldura, haine, siguranta) nu erau acoperite, cui ii mai ardea de lipsurile emotionale? . Astea au aparut incet, dupa ce s-a asezat linistea burtii.
ȘtergereP.S. Parinte, cred ca suntem de o seama.
Apropo de vremuri, ca le-ai amintit aici...poate nu are nici o legatura cu ce ai scris, dar e tot o amintire din acele vremuri.......ca au fost bune, ca au fost rele, important e ce fel de oameni am ajuns, ce am invatat si ce am reusit sa transmitem. Am spalat rufe, printre care si lenjeria de pat si am profitat de soare cu dinti de afara si le-am intins sa fie batute de vantul intepator si mangaiate de razele soarelui dintos. De fapt imi doream sa le simt mirosul ala de ger patrunzator, sa le strang de pe sarma asa intepenite. Sa simt gerul, sa simt mirosul de curat, ala pe care nu am cum sa-l uit, din timpul copilariei.....o copilarie frumoasa, cu amintiri una si una. Daca am reusit sa invat ceva , acel ceva pentru mine inseamna sa vad frumosul si bunatatea si sa le aleg sa ma calauzeasca.
RăspundețiȘtergereCum comentam mai sus, dacă ar fi să înșir amintirile acelor vremuri, mai ales pe cele culinare, aș scrie trei zile. Mirosul de haine uscate la ger nu poate dispărea din minte, astăzi le usucă mașinile de spălat, dar nu au același parfum, nici în casă nu miroase a curat, curatul ăla de aer proaspăt.
ȘtergereȘi da, am prins vremurile în care firimiturile de învățătură, indiferent de domeniu, au prins rădăcini sănătoase, vremurile în care nu se găsea orice doar dând un click.
Padre, cât de frumos ați dat forma gândurilor. Adevărat, dureros de adevărat, chiar asa e, toate au scăzut proporțional cu bunăstarea. Mie personal, îmi face tare bine sa va citesc, e ca o bula de normalitate intr~o lume din ce în ce mai bolnava. Ca la munte, aer curat, sănătos, care face bine organismului. 😊 Seara buna, Padre!
RăspundețiȘtergereLaura, scriu din ce în ce mai rar pe blog, și nu că aș duce lipsă de cititori, ci pentru că iureșul cotidian, plin de cerințe care mai de care mai stringentă, mă îndepărtează de tihna necesară scrisului. Că mai bat câmpii pe facebook e una, dar aici e altceva.
ȘtergereAltfel, am scris simplu, cum mă știi, îmbinând amintiri dragi cu realități dureroase.
Seară faină să fie și la voi!
Revin dupa 2 ani si, la fel ca atunci cand am scris prima data, simt si gandesc si acum. Toate bune, Padre!
ȘtergereBune și frumoase să fie toate și la voi, Laura, cu mulțumire pentru faptul că ai avut răbdare, din nou, să treci prin rândurile mele simple.
ȘtergereTot mai rar intru pe aici si asta nu pentru ca nu vreau, pur si simplu nu stiu cum sa imi mai impart timpul sa imi ajunga. Dar tu stii sigur cum e cu partea asta in care am vrea ca ziua sa fie elastica, iar timpul sa nu ne mai fugareasca asa.
RăspundețiȘtergereFirimiturile vremurilor acelea inca le mai am in minte. Dar cumva cred ca ele au facut din noi oamenii care suntem astazi. Cand eram mica, parintii si bunica au incercat cumva sa ma fereasca de uratul vremurilor de atunci, asa ca amintirile copilului din mine sunt o oaza de frumusete, chiar daca in vacante(pe care le asteptam cu nerabdare, pentru ca insemnau intotdeauna mersul la bunica) faceam tot ce era de facut la tara, fara mi se para ca nu aveam timp pentru joaca sau ca mi se incalca vreun drept. Dar tu ai mai mult talent decat mine a descrie farmecul celor facute si nefacute din copilarie.
Seara buna la casa ta, Victor!
Din ce în ce mai rar intru și eu, Tiana, taman îi spuneam Laurei, într-un comentariu, mai sus, care sunt motivele. Eu povești aș avea multe de spus, probabil că aș găsi și 3-4 cititori care să treacă prin ele, doar că poveștile spuse de mine nu se mai potrivesc cu lumea modernă, oamenii vor altceva, vor întregul, cum spuneam în postarea mea, nu vor să mai împartă, nu vor firimituri, nu vor decât să se bucure decât ei de ceea ce aparent viața le oferă cu prisosință, uitând că va veni vremea în care nu se vor mai alege cu nimic din cele strânse.
ȘtergereTalentul meu, că ai pomenit de el, e doar umbra unor timpuri pe care nu le-am speculat cum se cuvine și, iată, azi, în loc să bucur cu vorbele mele mai multă lume, îmi risipesc gândurile prin comentarii anapoda pe facebook ori pe te miri unde, stârnind râsul celor ce citesc, fără să zidesc niciun suflet.
Seară cu bucurie să fie și la voi!
Zidesti mai mult decat crezi!
ȘtergereEvanghelia zilei şi firimiturile copilăriei nostre,ce fain!
RăspundețiȘtergereAm încercat să le apropii, nu știu cât de mult am reușit.
Ștergere