FEREASTRA

Se întâmplă uneori, în special (în ce mă priveşte) când vara-şi strânge  jucăriile vesele şi pline de viaţă şi lasă locul toamnei ce vine cu rânduri de gânduri ce trec repede-repejor peste hambarele pline şi se-mpletesc cu frunzele îngălbenite spre a merge să-şi spună povestea lor mugurilor ce se dospesc tainic în aşteptarea primăverii ce pare aşa departe, se întâmplă ziceam, să privim pe fereastră şi să vrem  să vedem ce-i dincolo de noi.

Deunăzi, intrând într-o casă ce odinioară a fost plină de lumină şi de viaţă, am privit spre fereastra  ce parcă-şi greşise locul în aşezarea ei, căci neputinţa (fizică) a  stăpânilor a permis crengilor de copaci şi ramurilor de viţă de vie să se-mpletească  în faţa ochiului de lumină retezând orizontul ce ar fi adus măcar un pic de lumină într-un suflet ce-şi trăieşte viaţa privind dincolo de sine.

Ce-ai vrea în momentul acesta, am întrebat eu involuntar, crezând că din mulţimea nevoilor ce împresurau patul suferinţei, una aş fi putut să o împlinesc pe loc. Vreau să văd dincolo, a sosit răspunsul, sunând de parcă întrebarea ar fi fost aşteptată de o veşnicie.

De la a vedea şi până a vedea dincolo, de a la a vedea şi până a privi în interiorul ce-ţi deschide poarta spre locurile unde nici măcar mintea n-a ajuns e cale lungă.  Nimic nu doare mai mult decât neputinţa vederii, cea care nu-i orbire, ci cea care vine din imposibilitatea de a vedea mai departe, dincolo chiar, căci deseori crengile  cotidianului banal obturează mare parte din fereastră, iar uneori, fără de voia noastră, suferinţele şi frica îşi împletesc ramurile închizându-ne aproape definitiv posibilitatea de a vedea un orizont mai bun.

În faţa ferestrei s-a făcut curat, crengile au fost date la o parte şi lumina pătrundea cu generozitate. E mai bine acum, am întrebat la fel de involuntar, crezând că bucuria îi va fi mare. E mai bine, e mult mai bine, a sosit răspunsul, după ce-mi voi opera ochii am să văd şi curtea, până atunci eu mă uit dincolo.

Cu ochii trupului vedem multe, ce vrem şi ce nu vrem. Cu ochii minţii putem vedea  dincolo de nori, călătorind chiar prin univers, răscolind adâncurile lui, căutându-i marginile. Cu ochii sufletului, cu privirea conştiinţei putem vedea dincolo. Pe retina trăirilor interioare derulează filmele vechi ale clipelor trăite, se desfăşoară în fugă clipurile prezentului, şi, pentru cei ce au puterea şi liniştea necesară, pentru cei ce reuşesc să-şi facă fereastră din lacrimile vărsate, cumva, tainic, se poate vedea dincolo.

Cu lumina înţelepciunii poţi străbate multe din cărările întunecate ale vieţii, cu lumina nădejdii ce  arde în candela credinţei cu flacăra dragostei poţi răzbate până dincolo, până dincolo de noi, până dincolo, la noi.

Înseamnă că am dat degeaba crengile din dreptul ferestrei, nu, am întrebat eu, cu sfială de data asta. Nu, nu degeaba, că puteţi vedea afară când mai veniţi pe aici. Ori poate chiar dincolo, am gândit eu.