După câteva zile de absenţă din virtual, poate un pic mai multe chiar, asta
dacă le raportez la timpul petrecut în alte perioade în preajma tastelor, am
revenit la scris, chiar dacă (poate) şi acum destul de rapid, pe fugă.
Acum vreo trei-patru zile, mânat parcă de căldura de afară, de mirosul
florilor de cais şi de zumzetul neobositelor albine ce taman îşi dezmorţeau
aripile în dezmierdarea soarelui de-afară, aş fi dorit să scriu despre explozia
primăverii din grădina mea, şi, de ce nu, din grădiniţa sufletului meu. Numai
că timpul scurt, foarte scurt, nu mi-a îngăduit acest lucru, fiindcă lucrarea
misiunii mele a implicat în acest timp slujire
şi multă vorbă cu oamenii. Şi, în aceste timpuri, mai mult ca oricând, oamenii
au multe întrebări, au multe probleme, au căutări şi frământări, au încercări
pe care şi le doresc depăşite, pentru care cer ajutor, pentru care luptă şi
speră să le biruiască spre a se bucura mai departe de cuibul acela în care îşi
duc zilele alături de cei dragi. Şi că tot am zis de cuib, să vă spun ceva, căt
tot m-am prins la vorbă.
În curte am un leagăn, unii îl ştiu, fie că l-au văzut în poze, fie că s-au
dat în el la un moment dat. Şi cum vremea de afară îmbie (măcar şi pentru
câteva clipe de odihnă) la un legănat liniştit în bătaia galeşului soare, n-am
rezistat nici eu, vrând parcă să văd (a nu ştiu câta oară) dacă ceea ce am
construit acum ceva ani se mai află în parametri. Doar că-n legănarea leneşă a leagănului ce
încerca să-şi regăsească pendularea după ce-a şomat o iarnă întreagă, mi-am dat
seama că ceva se schimbase în decor. Într-un colţ, la îmbinarea bilelor de brad,
în adăpostul acoperişului prin care lesne străbat razele soarelui, a apărut un
cuib. Şi mintenaş, cu agilitatea şi abilitatea copilăriei de care încă nu m-am
înstrinat, m-am apropiat tiptil şi am văzut un guguştiuc ce-şi clocea ouăle din
cuib (din copilărie ştiam că trebuie să fie două ouă, şi nu m-am înşelat). N-a
schiţat nici o urmă de sperietură, abia când aparatul de fotografiat a fost
destul de aproape de cuib, a zburat, dar nu mai departe de straşina leagănului,
ca un părinte ce simte o potenţială primejdie şi nu se desparte de cuib. Am
făcut poza şi mi-am reluat pauza de legănat, scurtă de altfel, văzând cu coada
ochiului cum stăpânul cuibului s-a repliat repede, aşezându-se cu grijă în
locul din care zburase pentru scurt timp.
Probabil că unii din cei ce aţi purces la citirea acestui blog v-aţi
plictisit de cele relatate de mine, obişnuiţi fiind (poate) să
citiţi/ascultaţi/vizionaţi numai bombe de breaking news. Ori nu toate lucrurile
sunt aşa, dincolo de tumultul în care oamenii se regăsesc zi de zi, în care
sunt aruncaţi aproape ceas de ceas, natura încă încearcă să trăiască în
echilibrul primordial cu care a fost împodobită.
Am lăsat spre final gândul cu care aş fi dorit să încep, acela de mulţumire
pentru cei care într-o formă sau alta v-aţi interesat de motivul lipsei mele,
mulţumind şi celor (bunilor mei enoriaşi, chiar dacă nu toţi citesc acest blog)
care mi-au cerut un sfat şi au avut încredere în cuvintele mele (chiar dacă
vorbesc prea mult uneori).
Am lăsat la sfârşit mulţumirea pentru Dumnezeu, pentru că El nu se supără,
pentru că e îndelung răbdător. Ştiu că am avut şi diverse încercări în această
perioadă. Ştiu că era să cad de câteva ori sub povara crucii, sub povara
drumurilor, a gândurilor şi a oboselii. Numai că văzând lucrul albinelor,
bucuria florilor şi speranţa oamenilor (spălată cu lacrimi uneori), mi-am dat
seama că iureşul vremurilor în care trăim nu-i decât o pală mai puternică de
vânt, un vârtej poate, o încercare prin care trebuie să trecem pentru a trece
la celălalt nivel, la cel în care depăşind stadiul de floare, să aduce rod, să
facem dovada că nu doar umbra noastră este un atribut cu care să ne împăunăm
înaintea soarelui.
Şi, plecând spre treburi, am mai privit încă odată la pasărea cerului ce-n
cuibul său scruta cerul, privind cumva, ca şi noi, după geana aceea de lumină
şi de linişte pe care ne-o dorim în cuibul sufletelor noastre, acolo de unde
niciodată nu trebuie să lipsească căldura şi lumina.