PICĂTURI

Parcă niciodată în această perioadă vremea de afară nu a fost mai nehotărâtă, asta chiar dacă ştiu sigur că într-un an, exact până-n Paşti, a nins din belşug. Cumva, explicabil ori nu, această stare s-a transmis oamenilor, căci acum sunt zâmbitori şi calzi, şi peste o clipă, în ritm cu natura, se dezlănţie în posomorârea vânturilor de gânduri din care picură suferinţa adunată în neştiutele zile trecute într-un răboj plin de neîmpliniri şi neajunsuri. 

Anul ăsta, aşa cum fac de ani de zile, am ascultat mărturisirile multor oameni  la biserică ori, după caz, în casele lor, mai ales când prea multa suferinţă (fizică) nu lasă loc de drum printre oameni. Menţionez că în ultima vreme am tot participat la slujba tainei maslului, cea în care se fac rugăciuni pentru sănătate trupească şi sufletească. În ambele cazuri, mărturisire şi maslu, mai mult ca oricând, am văzut că suferinţele oamenilor s-au amplificat, că vârsta celor cu probleme a scăzut mult, mult prea mult, ca şi cum tineretul de azi s-ar fi născut deja bolnav, ca şi când suferinţa a devenit umbra ce însoţeşte conştiinţa în fiecare pas.

„Eli, Eli, lama sabahtani”! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit). Este cea de-a patra strigare a lui Hristos de pe cruce, o strigare cutremurătoare a omului care, după purtarea crucii, se vede răstignit de propriile-i greşeli. Şi aici nu vorbesc de greşelile lui Hristos, ci de cele  omeneşti, fiindcă majoritatea celor în suferinţă îşi plâng alegerile greşite ale tinereţii, se căiesc de greşita folosire a libertăţii şi, printre lacrimi spun: „ahh, dacă aş mai putea da timpul înapoi... .” Şi dincolo de toate, chinul propriilor suferinţe este amplicat de tâlharii din stânga şi de-a dreapta noastră şi e pecetluit de ceilalţi, de cei liberi, de cei care te scuipă şi te lovesc taman când îţi este mai rău, de cei care până ieri, când erai bine, te ovaţionau. Şi cât de dureros este să fii scuipat şi vândut de prietenii tăi, de cei cărora le-ai făcut bine ori de câte ori au apelat la tine.

Într-un fel, în purtarea crucii suntem zilieri, în purtarea crucii nu avem liber, o purtăm de la naştere şi până la moarte, de noi depinzând cât de uşoară ori cât de grea se face spre  drumul propriei golgote. Cumva, crucea este cheia universului şi, creştineşte vorbind, a raiului, fiindcă dacă ar fi să o supradimensionăm, am constata că laturile ei devin ca un meridian şi o paralelă ce îmbracă întreaga creaţie, întâlnindu-se în punctul acela central în care o inimă a fost străpunsă pentru a arăta care-i sensul vieţii, care-i rostul morţii şi cum biruinţa învierii este aducătoare de veşnicie.

Plouă, se scurg şiroaiele mici de apă printre florile ce-şi lasă pios clopoţeii multicolori spre pământul ce tace mormânt. Plouă, plouă,  e apă peste tot, iar undeva, pe o cruce, din vocea unui răstignit pentru iubire, răsună stins: „mi-e sete!” Şi-n setea durerii, ca o încheiere a tragediei se aude: „săvârşitu-s-a!” Tragedia s-a dus, drama continuă, căci ultimul act, al biruinţei învierii, încă se joacă, biruinţa asupra morţii fiind momentul în care cortina cerului se va lăsa peste întreg universul în sclipirile luminii celei nestricăcioase. Şi nu doar ploaia sperie, ci şi frigul acela apocaliptic despre care se tot vorbeşte, culmea, într-o plină încălzire globală.  Ne este frică, teamă şi grijă de paguba adusă, gândim exclusiv material, ca stăpânii porcilor biblici, cei care, fără să-şi dorească vindecarea, plângeau după şoriciul păcatului. 

Un copilaş senin, cuprins de mirare şi surprins de faptul că bunica şi mama s-au mărturisit, a insistat să vină şi el ca cei mari. Ce păcat poate avea un copil cu ochii mari, senini şi curioşi? Niciunul, nu în forma premeditată a celor mari. Şi uitându-se spre cruce, zice: „părinte, nu-i aşa că pe Doamne-Doamne chiar dacă Îl supărăm mereu, ne iartă? Că El de aia e Dumnezeu, să ne ierte, nu e aşa?”

Plouă şi ninge peste primăvară, e semn că natura se răzvrăteşte împotriva unei siluiri repetate, plângând prin stropii nedesluşite-i lapoviţe, o lume înzăpezită pe drumul ce duce spre lumină.