PALMA LUI DUMNEZEU

 

Spuneam cândva că palmele, deseori, în asprimea lor, pot ascunde truda unei zile; dar palmele, adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul. Altfel,  o palmă, dacă e dată spre lovire, anulează orice lucrare a mâinilor ce trudesc spre câștigarea pâinii, iar dacă-i vorba de dreapta, face inutilă chiar și treimică adunare a degetelor ce săvârșesc închinarea.

Dacă e să vorbim despre lucrarea palmelor, că tot întreba un copil cândva ce-i mila, ce e milostenia, dacă nu  înțelegem că ele,  palmele,  sunt instrumentele prin care iubirea se întrupează, degeaba le folosim spre fală, degeaba îndreptăm degetul doar spre noi, dovadă mai mare de egoism nu există, văzându-ne doar pe noi, doar suferința ori aparenta noastră suferință,  rămânem strigătul mut dintr-o pustie prin care nu trece nimeni să ajute, rămânem singuri, cu palmele pline de cele strânse doar pentru noi, dar golite de sensul real, salvator și chiar mântuitor spre care au fost hărăzite.

De exemplu, cândva, printr-un pustiu lipsit de viață și deopotrivă de umanitate, trecea un călător, cobora de la Ierusalim spre Ierihon, mai bine spus cădea, cădea de la rai spre iad, de la cer spre pământ. Întâmplarea face (ce straniu, ce lipsit de sens să vorbești despre o întâmplare oarecare într-un plan perfect) ca pe lângă acest om căzut, pe lângă muribundul lăsat sărac și sleit de viață din pricina unor tâlhari, viclenii prăduitori ai virtuților omenești, întâmplarea face zic, să treacă doi slujitori ai Domnului dintre care unul chiar preot. Și au trecut, au trecut sprijinindu-se în litera unei legi din care n-au înțeles decât fontul scrierii, nu și sensul ei, răceala semnului, nu spiritul ei. Și mă întreb eu deseori, oare de ce, cel ce oprește lângă necăjit, străinul, aparent dușmanul neamului, de ce acesta își înmoaie inima și cu ajutorul palmelor, din puținul său reușește să dea nădejde de viață, sieși dându-și nădejde de viață aici, dar mai ales pentru viața cea de apoi. De ce?  Pentru că el a înțeles, tot pe drumul vieții fiind, că cele pe care ni le-a dat Dumnezeu nu-s doar pentru noi, ci și pentru ceilalți. Degeaba am ochi dacă mă văd doar pe mine și nu mai văd pe nimeni în jur, degeaba vorbesc, adică chiar vorbesc degeaba dacă fac acest lucru doar pentru că-mi place să vorbesc ceea ce doresc doar eu să aud, degeaba lucrez dacă palmele mele se închid, se fac pumni când vine vorba de ceilalți, deschizându-se doar spre mine, cel lipsit de sațiu.

Palmele care ating spre a tămădui suferința sunt palmele care poartă în ele puterea primordială a zidirii, nu distructiva invidie fratricidă cu care oamenii își arată azi, unii altora, pumni și semne de război. Ahh, și ar mai fi ceva, când ridici cu toată voința pe cel căzut, când palma ta îi atinge rana, nu doar aspectul material te motivează, căci în lume nu avem doar bolnavi cu trupul, ci și cu sufletul, iar suferința lui sufletească te macină, căci sunt destui tâlhari și ucigași de suflet care seamănă durere între oameni.

Sunt multe palme în lumea asta, matematic ar fi simplu de calculat, mai greu de numărat cele care nu vatămă, cele care mângâie spre alinare și mai ales care, în stigmatizarea lumii, se pot lăsa străpunse, ca odinioară cele ale lui Hristos, spre a da exemplu tuturor că doar îmbrățișarea mântuitoare, chiar dacă-i cu suferință, aduce liniște, nu răzbunarea unei palme strânse în pumn.

„Cine este aproapele meu”? Această întrebare macină viscerele celor care, nemulțumiți de răspunsurile concrete ale vieții, își caută loruși dreptate. E simplu, aproapele este tot omul, fiecare dintre cei ce poartă chip divin și care, indiferent de pregătire, culoare a pielii ori alte diferențe de suprafață, trăiesc animați de aceeași sclipire și lumină ce vine din interior.

Parcă nicicând nu s-a simțit mai bine ca în aceste vremuri dorința de a vedea cât mai multe palme întrupând iubirea declarată,  prinderea de mâini a celor care nu doresc să construiască ziduri de indiferență, ci hore de bucurie, a celor care ar coborî nu de pe măgar, ci din mașină pentru a urca un pribeag al sorții, a celor care, deși nu poartă văzut semnul vreo unor cuie în palmele lor, poartă în inima lor frisoanele unor trăiri pe care cei mai mulți nu le-ar putea purta, răbdând din iubire chiar și acele palme care, în loc să-i doboare, îi ridică.

O mână întinsă și o palmă strânsă înseamnă prietenie și semn de pace, o mână muncită este deseori scuipată, palmele omului muncit primesc deseori scuipatul unei descărcări sufletești ce dă o putere anume de a merge mai departe. Mai greu este cu palmele care, purtând în ele un cap îngândurat, poartă povara unor decizii pe care deseori nu capul o să le ducă, ci însăși ele, palmele cu care ne câștigăm pâinea ce de toate zilele, cele pe care, până și în clipa cea de pe urmă, le așezăm ostenite pe pieptul în care o vreme a stat un suflet ce-și dorește din urcarea de la Ierihon spre Ierusalim, de la iad la rai, de la pământ la cer.