FRUCT DORIT, FRUCT PROMIS

„Tot ce e bun în viaţă ori e imoral, ori ilegal, ori îngraşă”, cam aşa zice o zicală din secolul nostru.  În general,  lucrurile dorite, poftite, nu cresc pe oriunde şi nu se găsesc din abundenţă la tot pasul, iar pentru a avea parte de ele trebuie un pic de străduinţă şi musai un pic mai mult decât un strop de răbdare pentru a le obţine. De bună seamă că eu nu excelez, cred,  la niciuna din aceste virtuţi, aşa că de multe ori, nemeritat, contrar nerăbdării mele şi cu atât mai mult prea puţinei străduinţe, primesc cele dorite ca un dar de mare preţ, reuşind, cu prea puţină modestie zic, să nu cad nici în ilegalitate, nici în imoralitate şi, culmea, nici să nu mă îngraş.

Zilele astea mi-am mai îndeplinit un vis, de fapt, mi-am împlinit o promisiune, am dat sufletului ceea ce-i promisesem în toamnă, anume, răgazul de a gusta din fructul dorit, fructul promis, cel pe care, chiar dacă-l poţi găsi aproape peste tot, ţi-l doreşti cules dintr-un loc în care poluarea lumii nu viciază gustul, dintr-un loc în care, nu doar că-l poţi culege proaspăt, ci-l poţi mânca în tihna pe care tumultul cotidian nu ţi-o poate oferi decât în prea puţine cazuri.

Când doreşti să culegi un fruct dintr-un copac îţi faci planuri şi încerci, acolo unde nu-l găseşti la poale, să urci pe crengile de sus, să simţi furnicătura înălţimii în bătaia vântului potrivnic şi să te aşezi liniştit pe-o ramură solidă pentru a contempla împrejurimile în timp ce sufletul ţi-e plin de bucuria gustării acelui fruct minunat. 

Că n-a fost uşor nu trebuie să dezvolt prea mult, drumul lung şi biciuirea iernii nefiind decât fireşti încercări. Oboseala aproape că a lipsit cu desăvârşire, căci spre locul acela n-am plecat singur, ci cu un grup aparent pestriţ, de la slujitori ai altarului şi până la chefs bucătari, doctor cu mâini vindecătoare şi băieţi cu profesii diverse, legaţi  şi mânaţi deopotrivă de aceeaşi dorinţă, aceea de a gusta din fructul dorit şi promis sufletului în anumite momente ale vieţii.

Să ajungi pe Muntele Athos nu-i  greu, dar nici uşor nu este. Să ajungi însă pe Athos şi să găseşti zăpadă mai mare ca-n zonele de munte de la noi e chiar o raritate, doar la 20-30 de ani dacă ninge binişor, căci de nămeţi chiar rar de tot s-a auzit. Un munte invadat de zăpada rece ce a zgribulit livezile de măslini atinse de senectute şi pe sihaştri portocali ori lămâi ce se iţeau dintre maiestuoşii  dafini, nu ne-a împiedicat să simţim,

nu doar la propriu, căldura pe care muntele o emana prin ferestrele luminate de rugăciune ce se descopereau în fiecare mănăstire atonită în care am călcat, dar mai ales, în Vatopedul acela în care, rânduiala rugăciunii şi a muncii ar face să pălească de neputinţă şi un ceas elveţian de mare precizie.

Zice psalmistul aşa: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...”. Când mergi la drum lung una din marile griji e mâncarea. Şi recunosc, pe drum, deseori, nu ca o ispită, discuţiile culinare au fost sare şi piper, iar cele pe care noi le discutam visând cu ochii deschişi n-au fost decât porţii de voie bună, căci mâncarea atonită, aparent săracă şi îmbrăcată riguros în calorii de post, s-a dovedit a fi mai săţioasă, în ciuda gramajelor mici, mai mult decât multe dintre bucatele bogate pe care noi le aşezăm pe mese când ne răzbeşte foamea.

Ştiu că v-aţi plictisit citind, dar nu pot încheia fără a spune cea ce este mai important, anume că, mergând acolo, am redescoperit (căci am mai fost cândva) stăruinţa în rugăciunea cea bună făcută pentru toţi cei aflaţi în încercări. Ştiu că se spune (şi sunt de acord cu zicerea) că „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”, dar sunt momente în care mâinile ne sunt legate, sunt momente în care neputinţa şi neştinţa omenească  nu pot ajuta, iar rugăciunea, mai ales cea nealterată de zgomotul lumii moderne, poate fi singura cheie cu care, pe anumite tronsoane ale vieţii, poţi deschide barierele ridicate în cale de inerentele probleme pe care le trăim.

Pe Athos rugăciunea e stare de rai. Nu că noi nu ne rugăm, nu că-n liniştea altarului în care slujesc nu mă regăsesc, nu că în căldura casei, indiferent de ceasul zilei, rugăciunea nu îmi este primită, ba da, doar că-s momente în care vrei şi simţi că trebuie să evadezi într-un loc în care, cum spuneam la început, fructul dorit şi promis sufletului nu este viciat, ci încă rodeşte cu gustul dintâi.

Fructul de care am vorbit are coajă puternică, e straiul prieteniei prin care miezul se simte protejat. Iar miezul, rugăciunea curată, poartă în sine culoarea seninului, gustul bucuriei, aroma liniştii şi textura speranţei, având ici-colo sâmburi de răbdare ca semn al curatei rodiri.

Zice psalmistul: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta”. Mi-aş fi dorit să vedeţi şi să simţiţi toţi cei ce mă citiţi starea trăită de mine acolo sus, cocoţat pe-o ramură de Athos. Dar mi-aş dori să ştiţi că pentru toţi, cel puţin cât mi-am putut aduce aminte, am lăsat un gând bun în gustarea rugăciunii, convins fiind că voi, aşa cum mă ştiţi, chiar şi când vine vorba de mâncare, nu gust decât ceea ce este bun pentru o viaţă din care nu poţi fugi de lume definitiv, ci doar să evadezi câteodată într-o livadă în care fructul rugăciunii rodeşte mereu cu gust Cer în oglindirea tainică a unei ape ce scaldă cu valuri de azur ţărmuri la care acostează tainic şi cetele îngereşti.