COLIND PE ULIŢA VIEŢII

Termin anul aşa cum l-am început, într-o mare criză de timp, în luptă cu nemiloasele secunde în încercarea de a prinde cât mai multe clipe de viaţă pline de senin. Şi nu că aş fi avut vreun dubiu la început de an că voi fi mai lejer spre final, căci experienţa ultimilor ani mi-a arătat că timpul, chiar dacă ne-a fost dat ca prieten pentru o bucată de drum, e înşelător, niciodată nu-şi doreşte răgazul după care omul tânjeşte deseori spre a trăi clipa.

Ştiu că au venit şi trecut sărbătorile Crăciunului (mai corect spus cele care au avut în centru Naşterea Domnului), ştiu că m-aţi citat şi chemat prin câte un tag pe ici şi pe colo, dar cred că la fel de bine ştiţi că în perioada asta locul meu era în alt parte, acolo unde am şi fost, căci bucuria de a fi lângă cei păstoriţi, mai ales cu cei tineri pentru multe momente, este o bucurie specială, una care dincolo de responsabilitate, impune mulţumirea.  

Poate că vi se poate părea banal să vă spun că încerc ca măcar o dată pe săptămână să trec pe la prichindeii de la şcoală pentru a sta de vorbă cu ei un pic, pentru a le spune o povestioară ori pentru cânta ceva cu ei. Poate că la fel de banal vi se poate părea şi faptul că, anul ăsta, deja tradiţie, am colindat alături de mulţi tineri, zeci de tineri,

pe uliţele satului,

fiind primiţi în răspântii şi pe la porţi, de bunii gospodari, cu ceai cald, cu vin fiert (pentru adulţi), cu covrigi, mere, portocale, nuci şi gogoşi,

vestind prin colind,

aşa cum ne-am priceput, naşterea  pruncului dumnezeiesc într-o lume în care, parcă, nimic n-ar mai fi nou sub soare.

Ar fi de prisos, dar o fac totuşi, să vă spun cât de bucuroşi au fost copiii care şi-au primit, după slujba de Crăciun, din partea Moşului (da, a venit Moşul şi la biserică, chiar dacă unii contestă vehement şi acest lucru uitând că pentru seninul de pe chipul copiilor un compromis atât de mic nu e un efort prea mare şi nici nu alterează credinţa),

darurile mult prea meritate, ori faptul că, şi-n acest an, ne-am bucurat de tinerii, deja adulţi, care au interpretat rolurile Stelei Mari

atât după slujbă, cât şi prin curţile noastre,

după slujbă, după cât li s-a putut, secondaţi fiind de cete şi cete de „mici stelari” care au vestit şi ei, cu obrajii rumeni de ger, aceeaşi naştere sfântă.

Mesaje voastre le-am primit, după putinţă şi ştiinţă am răspuns, chiar dacă unele mesaje, din cauza reţelelor mult prea încărcate, bag seama că n-au ajuns, pentru care motiv, vă spun, celor care n-aţi primit mesajul meu ori l-aţi primit truncheat, că gândul bun  a fost trimis, chiar dacă, repet, din motive tehnice, nu v-a apărut pe ecranul telefoanelor.

Restul chiar e banal, vă e cunoscut, preparate şi preparate, zile obositoare şi mâncare ne-arsă din lipsă de activitate fizică prea mare, planuri şi bilanţuri, retuşări şi trasări de noi drumuri care, dincolo de stradul de anduranţă făcut de speranţă, are nevoie şi de un covor asfaltic realizat din răbdare şi muncă multă.

Nici nu ştiu dacă rândurile mele de faţă pot fi socotite ca fiind blog, oricum nu contează, că nu fac asta pentru rating, că n-am contract cu nimeni, dar am zis că, prin aceste rânduri, să-mi justific cumva absenţa şi să vă mulţumesc pentru gândurile voastre bune.

Spre final, chiar dacă poate părerea nedrept, ştiind însă că îngăduinţa divină e mult mai mare decât încercarea noastră de a o încerca, aş dori să închei cu cuvintele apostolului Pavel care spune aşa: "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi." (I Tesaloniceni 5, 18)

p.s Pentru cei care-şi făceau grijă, ori şi mai bine, pentru cei care îmi purtau de grijă, să ştiţi, după toate aceste sărbători nu m-am îngrăşat deloc, sunt la fel de slab şi am rămas, cum cred că bine ştiţi, acelaşi om simplu de la ţară, colindător pe uliţele vieţii.