I
De copil mi s-a părut fascinantă ideea de a
pleca la drum, cu atât mai mult cu cât, copil fiind, credeam că undeva se află un
loc în care capătul pământului chiar există la propriu, un loc în care hăul se
iţeşte înaintea ochilor şi spaţiul se rezumă la un nod în gât şi-o spasmă a
inimii înfricoşate. De bună seamă că timpul a trecut şi dorul de a pleca la
drum nu doar că n-a dispărut, ci s-a accentuat, dorinţa de a vedea cât mai
multe, dorinţa de a cunoaşte devenind de fiecare dată un bun motiv de a încerca
drumurile încât să dau mereu de cel mai bun, că doar ştim cum ziceau latinii: via recta semper bona.
Că nu există marginea pământului m-am
lămurit de ceva decenii, dar acum altu-i baiul, că doresc să găsesc cel mai bun
drum spre rai, că-s mai multe, numai că pe unele încă nu-s atât de vrednic să
păşesc, pentru care motiv am considerat că olea’ de căţărare nu mi-ar strica,
măcar aşa, să-mi demostrez cât sunt de mic, măcar atât, cât să realizez cât
sunt de slab. Şi am făcut şi-n vara asta
nişte paşi, mărunţi de tot, că mari n-am prea avut cum, încercând în cea mai toridă
zi a verii, alături de câţiva buni prieteni, un suiş pieptiş într-un loc
binecuvântat, într-o mare grădină, scăldată de-a lungul celor 60 de km lungime
şi aproape 12 lăţime, de apele Mării Egee.
Athonul, vârful greu de atins al
Muntelui Athos, este un loc ce îmbie cu un petic de cer sub care nu se poate
dormi decât cu ochii spre bolta mult prea înstelată, după o rugăciune scurtă şi
caldă, după ce bei, fără să clipeşti vreun pic şi fără vreun moft, câteva guri
de apă de ploaie, singura apă ce există la 2033 m. Iar vârful, cu adevărat, nu de pe uscat îl poţi vedea în toată splendoarea, nici când stai pe el, ci-n umbra pe care o lasă în apus în apa mării.
„Cărarea
mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte
le-ai văzut”. Da, plecând la drum nu mi-am închipuit că o să fie atât de
istovitor şi atât de frumos deopotrivă. Rucsacul, ticsit de lucruri şi bine
ancorat în spate, aparent uşor la început (peste 20 kg) tinde să atârne cât
păcatele unei vieţi întregi în cârca tot mai cocoşată de urcuşul spre o golgotă
mult prea uşoară dacă e s-o comparăm cu suferinţa multor semeni. Pietrele
ascuţite şi pragurile tot mai abrupte, căldura infernală şi lipsa apei, vârful
ce abia se vede şi gândul că n-ai să reuşeşti sunt adevăraţi duşmani. Numai
izvorul de apă de la stavros (cruce)
şi ciorba acră de varză de la chilia părintelui Caliopie (pustnic român, senin
ca un copil şi bucuros de graiul românesc ce i-a năvălit în „ogradă”, singur
nevoitor într-o chilie la care abia dacă ajung vulturii,) ne-au mai întărit,
desigur, dincolo de mângâierea ce se simte în mai tot muntele ca venind de la Maica
Domnului, cea care, conform tradiţiei, poartă de grijă întregului ţinut. Şi chiar se simte acest lucru.
„De mă
voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. La Panaghia,
ultimul popas înainte de asaltul final s-a făcut socoteala apei, doar 6 litri
la 10 oameni, ca şi cum ai împărţi un litru de apă la 5 elefanţi, inuman de
puţin. Şi totuşi, fără clipire, am plecat. Dureros de greu, limitele umane
însă, atunci când sunt străjuite de o voinţă scăldată-n credinţă, devin laxe,
se întind mai mult decât am crede cu putinţă. Acum zâmbesc când mă gândesc că
ultima sută de metri putea fi ultima pentru fiecare din noi, că abandonul era
mai aproape de noi decât tricourile ce se zbiciseră de zeci de ori pe noi în
ultimii 18 km de urcuş. Hristos a căzut în drumul spre Golgota şi nu s-a dat
bătut, purtând cu adevărat o sarcină imensă, purtând cu sine, fiinţial, fiecare
suflet de sub cer. Am rezistat şi noi, ajungând pe vârf, la umbra crucii, în apusul
blând al unui soare ce nu ne-a iertat nicio clipă de-a lungul zilei.
„De
Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea
lui”?
Cine crede că-s uşoare coborârile, se înşală, căci dacă a urca reprezintă o
luptă, a coborî înseamnă resemnare, chiar şi fizic vorbind. Paşii de întoarcere
descopereau o potecă colţuroasă şi abruptă pe care nici nu-ţi venea a crede că
ai călcat-o la urcare. Şi peste toate, dincolo de crampe, sete, soare şi
nemâncare, plutea acel aer de amărăciune, identic cu starea aceea pe care o
simţeai când erai copil ştiind că trebuie să pleci din casa bunicilor, din
vacanţă, spre şcoală şi spre locurile în care parcă nu eşti atât de mângâiat şi
ocrotit aşa cum ai fost în toate clipele de bucurie ale unor zile în care singura
grijă era aceea de a te bucura de binecuvântarea Cerului sub care ai dormit,
departe de tumultul unei lumi în care cerul nu mai e decât imaginea unui
desktop.
II
„Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?
Am zis, nu de puţine ori, că niciodată n-am avut un concediu aşa cum au
foarte mulţi oameni, cap-coadă, că zilele libere le iau fragmentat, după caz şi
posibilităţi, dar fără să cârtesc pentru asta, conştient fiind că-s mulţi care
nici de asemenea frânturi nu se pot bucura.
Şi dacă urcuşul Athonului a fost o binecuvântată încercare, coborârea
unui munte de la noi, de data asta cu maşina, a fost binecuvântată încercare, venită, recunosc,
după 4 zile de trândăveală în care am cam uitat de faptul că ispitele alea ce
întăresc sufletul sunt lăsate nu să ne piardă, ci să ne călească.
Serpentină după serpentină, gropi, pietre şi
utilaje, lucrări ce parcă nu se mai sfârşesc niciodată, puncte de reper pe-o
hartă trasată aparent haotic sub un cer impecabil. Inefabil? Da, aş putea spune
şi asta, doar că până şi lucrurile de nedescris tot au descrierea lor. Ştii,
când ai uneori câte un vis frumos, vine cercetarea, zguduirea, coşmarul, iar
trezirea este bruscă şi crudă. Bubuitura am simţit-o din plin, aproape că am şi
ştiut ce urmează, aşa că cele 30 de secunde ce au durat până la aprinderea senzorului din bord n-au fost decât
vidul creat instantaneu între inimă şi creier. Baia de ulei spartă pe un
munte zdruncinat de excavatoare e o încercare, nu-i de glumă, că nici în plină
civilizaţie nu-i uşor.
Telefonul aproape mort, chit că era băgat non-stop la
încărcat, nu făcea faţă waze-ului, localizării satelitare, reţelelor de
telefonie şi apelurilor către service-urile ce ar fi putut trimite o platformă,
asta într-o zi de vineri, când mai toţi trag obloanele. Şi n-a mai fost nevoie,
că vreo 7 km am coborât la servo-muşchi, cu motorul oprit, ocolind cu greu
transportoarele de piatră concasată ce apăreau la tot pasul. M-a întrebat acum
câteva zile o prietenă ce fac atunci când nu mai am ce face. Desigur, mă rog, dar
mai pe româneşte aş putea să zic că-n acele momente cel mai bine se potriveşte
zicala: „Dumnezeu cu mila”. Poate că vă vine greu să credeţi, dar toată
încercarea a fost trecută cu brio doar cu linişte sufletească, cu două tuburi
de lipici puternic care, culmea, după sute de km pare să reziste, chiar dacă
găurile, la poziţia aia, ar fi dat de înţeles că înoptarea pe un munte necunoscut
ar fi fost singura variantă.
„Inima
omului gândeşte la calea lui,
dar numai Domnul poartă paşii lui”.
Drumul m-a inspirat meu, iar drumuri fac zi
de zi, mii şi mii de km anual, ca şi cum în toată vremea aş căuta cea mai bună
cale şi cel mai scurtă potecă pe drumul acela ce aduce bucurie deplină
sufletului. Un lucru este clar, pe drumul spre rai nu există niciun fir de
iarbă, pe drumul spre rai doar colţuroase pietre şi gropi înşelătoare poţi
găsi. Aproape că-ţi vine să renunţi când, privind de departe, observi că-s alte
drumuri, ademenitoare, frumos pavate, ce te imbie s-o iei pe cărări ce nu duc
decât, de multe ori, doar spre înfundate momente de viaţă ori spre pierzare.
Eu n-am ajuns la rai, departe-s de acea
cărare, încă, dar am văzut că raiul, ce-i aparent atât de departe, nu-i decât
la o aruncătură de băţ, trebuie numai să calci pe colţuroasele pietre şi,
simţind în talpă mângâiere, să-ţi dai seama că că iarba creşte abia pe acea
cărare numai după ce ai lăsat acolo un strop de sudoare şi-o picătură de sânge.
Doamne ajuta Părinte!
RăspundețiȘtergereMulţumesc de gândul bun! Seară bună să fie şi la casa voastră!
ȘtergereStaruinta si sudoarea sporesc intotdeauna bucuria reusitei.
RăspundețiȘtergereFie ca pasii sunt mai mari ori mai mititei,dupa putinta fiecaruia,important este sa incercam.
Sa-ti Dea Dumnezeu cat mai multe reusite in drumurile propuse.
D-apoi eu sunt stăruitor de felul meu, chit că sudoare nu se prea vede, că aşa am fost creat, iar pentru asta îi mulţumesc Celui de sus. Cu reuşita cunosc bine cu este, în viaţă am avut multe reuşite, zic eu, mai mult decât mi s-ar cuveni, socotind după cât de drept sunt eu înaintea lui Dumnezeu.
ȘtergereMulţam fain de gând, Die! Îţi doresc şi eu spor în toate cele bune, cu bucuria culegerii de roade minunate.
Sa-ti fie de folos, Padre!
RăspundețiȘtergereMulţumesc frumos, Mari!
ȘtergereSuperba povestire ca tot ce iese din ,,pana,,d-voastra.Multzumesc pt excursie si imagini deosebite.O seara frumoasa!
RăspundețiȘtergerePovestea e doar o infimă parte din ceea ce am trăit în aceste zile, iar scrisul meu nu-i aşa de strălucit, aş zice chiar că-i obositor.
ȘtergereMulţumesc frumos de gând şi urare! Seară binecuvântată!
Sa-ți fie de bine,Padre. Mă bucur ca drumul ăsta, chiar dacă e departe de rai, ti-a umplut sufletul cu clipele de liniște și bucurie pe care numai faptul ca ai reușit sa ajungi acolo unde to-ai dorit ți le poate da.
RăspundețiȘtergereȘi apoi, dacă tu nu poți, aturci cine?
M-a bucurat mult urcuşul, chiar dacă, recunosc, mi-ar plăcea să urc la fel de mult şi duhovniceşte. Şi zici că eu pot. Pot, dar nu pentru vrednicia mea, ci pentru că neputinţa-mi este mereu îndreptată de Cel de sus.
Ștergerehmm.. să te-ntreb, să nu te-ntreb..
RăspundețiȘtergerehaide mai bine să ne imaginăm inversul situației: cum era dacă musai ar fi trebuit să urci 7 km cu mașina bulită și să cobori cu 20 de kile în spate? munții ți-i alegi tu.
Am urcat pe un munte, dorind să fac asta, mergând pe un traseu pe care deseori urcă doar cei care au ales definitiv "fuga de/din lume. Eu l-am parcurs doar pentru a fugi câteva zile de zgomotul lumii în care trăim, Şi dacă am revenit printre cei "zgomotoşi, am ales să merg pe drumuri aparent civilizat construite, doar că vezi tu, aparenţele duc la incidente şi accidente când nici nu te aştepţi.
ȘtergereA urca fără ulei în motor, nici strop, e imposibil, la fel şi la coborât, dacă-i motorul pornit. Altfel, nu greutăţile m-ar putea speria, ci drumurile fără nicio povară.
.. sau fără sens.
ȘtergerePentru că asta ținteam în ipotetica variantă răsturnată: au avut sens și rost amebele drumuri, așa cum s-au petrecut.
iar tu ai ales să le faci pe amândouă.
(nu știu de ce nu sunt notificată când am răspunsurile tale, poate și din cauza temporizării, poate nu. ete un motiv serios să intru la tine de fiecare dată când mai intru p-aci. evident că asta îmi dă ocazia să mai intru și în tine când și când mai trec p-aci. mersi pentru reciprocitate - știi cum rânjesc acum, știi..)
Normal că ştiu, sunt "vaccinat". :D Fiecare drum a avut rostul său, aşa este, iar eu, ca un copil docil (chiar dacă-s rebel uneori) am învăţat câte ceva din fiecare.
ȘtergereMinunata povestire. Scrii intr-un mod special, nu e nevoie sa spui ca nu-i asa, noi deja stim :)
RăspundețiȘtergereDe mica mi-au placut si mie muntii, sa ma catar pe ei, desi nu stiu ce cautam.. Nu cautam un capat anume, poate o faceam doar pentru suflet.
Si acum ador muntii, mereu ii vizitez cand am ocazia. Sa ma simt mica printre ei, si sa-mi umplu sufletul de fericire.
Zile frumoase iti doresc!
Ştiţi voi cum scriu, dar ştiu şi eu, aşa că lăsăm adevărul undeva la jumătate, da? [emoticoncarezâmbeştelarg]
ȘtergereUrcuşul pe munte e un vis lumesc pe care l-am trăit şi eu deseori. Urcuşul spiritual e mult mai mult, e un vis pe care ar trebui să-l trăim toată viaţa.
Zi minunată să fie şi la casa ta!
Hi Dear, are you truly visiting this web site on a regular basis, if so
RăspundețiȘtergereafter that you will definitely get fastidious know-how.
Am ramas in urma cu cititul pe la dvs.... recuperez acusi... orice primim daca primim cu liniste avem liniste...sunt convinsa ca ati avut-o. Ma bucur de calatoria la m Athos...mi-as dori si sotul sa mearga intr-o buna zi.
RăspundețiȘtergerePace in suflete.
Nu-i nimic, Ramona, că nu contorizez trecerea prietenilor mei prin pagină. Plus de asta, recunosc, în ultima vreme nici măcar eu n-am mai şters praful pe pagină, am rămas restant la postări şi comentarii. Athos-ul e ceva minunat, trăirea de acolo înseamnă linişte sufletească, ocrotire şi iubire cerească deopotrivă. M-aş bucura ca soţul tău să ajungă acolo, e o experienţă de viaţă duhovniească. Ideal ar fi să meargă cu un grup potrivit şi un ghid inimos, aşa cum am făcut eu de fiecare dată.
ȘtergereZi binecuvântată!