duminică, 16 iulie 2017

PE DRUMUL SPRE RAI NU-I NICIUN FIR DE IARBĂ


I
De copil mi s-a părut fascinantă ideea de a pleca la drum, cu atât mai mult cu cât, copil fiind, credeam că undeva se află un loc în care capătul pământului chiar există la propriu, un loc în care hăul se iţeşte înaintea ochilor şi spaţiul se rezumă la un nod în gât şi-o spasmă a inimii înfricoşate. De bună seamă că timpul a trecut şi dorul de a pleca la drum nu doar că n-a dispărut, ci s-a accentuat, dorinţa de a vedea cât mai multe, dorinţa de a cunoaşte devenind de fiecare dată un bun motiv de a încerca drumurile încât să dau mereu de cel mai bun, că doar ştim cum ziceau latinii: via recta semper bona.
Că nu există marginea pământului m-am lămurit de ceva decenii, dar acum altu-i baiul, că doresc să găsesc cel mai bun drum spre rai, că-s mai multe, numai că pe unele încă nu-s atât de vrednic să păşesc, pentru care motiv am considerat că olea’ de căţărare nu mi-ar strica, măcar aşa, să-mi demostrez cât sunt de mic, măcar atât, cât să realizez cât sunt de slab.  Şi am făcut şi-n vara asta nişte paşi, mărunţi de tot, că mari n-am prea avut cum, încercând în cea mai toridă zi a verii, alături de câţiva buni prieteni, un suiş pieptiş într-un loc binecuvântat, într-o mare grădină, scăldată de-a lungul celor 60 de km lungime şi aproape 12 lăţime, de apele Mării Egee.
Athonul, vârful greu de atins al Muntelui Athos, este un loc ce îmbie cu un petic de cer sub care nu se poate dormi decât cu ochii spre bolta mult prea înstelată, după o rugăciune scurtă şi caldă, după ce bei, fără să clipeşti vreun pic şi fără vreun moft, câteva guri de apă de ploaie, singura apă ce există la 2033 m. Iar vârful, cu adevărat, nu de pe uscat îl poţi vedea în toată splendoarea, nici când stai pe el, ci-n umbra pe care o lasă în apus în apa mării.

Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”. Da, plecând la drum nu mi-am închipuit că o să fie atât de istovitor şi atât de frumos deopotrivă. Rucsacul, ticsit de lucruri şi bine ancorat în spate, aparent uşor la început (peste 20 kg) tinde să atârne cât păcatele unei vieţi întregi în cârca tot mai cocoşată de urcuşul spre o golgotă mult prea uşoară dacă e s-o comparăm cu suferinţa multor semeni. Pietrele ascuţite şi pragurile tot mai abrupte, căldura infernală şi lipsa apei, vârful ce abia se vede şi gândul că n-ai să reuşeşti sunt adevăraţi duşmani. Numai izvorul de apă de la stavros (cruce)
şi ciorba acră de varză de la chilia părintelui Caliopie (pustnic român, senin ca un copil şi bucuros de graiul românesc ce i-a năvălit în „ogradă”, singur nevoitor într-o chilie la care abia dacă ajung vulturii,) ne-au mai întărit, desigur, dincolo de mângâierea ce se simte în mai tot muntele ca venind de la Maica Domnului, cea care, conform tradiţiei, poartă de grijă întregului ţinut. Şi chiar se simte acest lucru.

De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. La Panaghia, ultimul popas înainte de asaltul final s-a făcut socoteala apei, doar 6 litri la 10 oameni, ca şi cum ai împărţi un litru de apă la 5 elefanţi, inuman de puţin. Şi totuşi, fără clipire, am plecat. Dureros de greu, limitele umane însă, atunci când sunt străjuite de o voinţă scăldată-n credinţă, devin laxe, se întind mai mult decât am crede cu putinţă. Acum zâmbesc când mă gândesc că ultima sută de metri putea fi ultima pentru fiecare din noi, că abandonul era mai aproape de noi decât tricourile ce se zbiciseră de zeci de ori pe noi în ultimii 18 km de urcuş. Hristos a căzut în drumul spre Golgota şi nu s-a dat bătut, purtând cu adevărat o sarcină imensă, purtând cu sine, fiinţial, fiecare suflet de sub cer. Am rezistat şi noi, ajungând pe vârf, la umbra crucii, în apusul blând al unui soare ce nu ne-a iertat nicio clipă de-a lungul zilei.        
„De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Cine crede că-s uşoare coborârile, se înşală, căci dacă a urca reprezintă o luptă, a coborî înseamnă resemnare, chiar şi fizic vorbind. Paşii de întoarcere descopereau o potecă colţuroasă şi abruptă pe care nici nu-ţi venea a crede că ai călcat-o la urcare. Şi peste toate, dincolo de crampe, sete, soare şi nemâncare, plutea acel aer de amărăciune, identic cu starea aceea pe care o simţeai când erai copil ştiind că trebuie să pleci din casa bunicilor, din vacanţă, spre şcoală şi spre locurile în care parcă nu eşti atât de mângâiat şi ocrotit aşa cum ai fost în toate clipele de bucurie ale unor zile în care singura grijă era aceea de a te bucura de binecuvântarea Cerului sub care ai dormit, departe de tumultul unei lumi în care cerul nu mai e decât imaginea unui desktop.


II
Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?  Am zis, nu de puţine ori, că niciodată n-am avut un concediu aşa cum au foarte mulţi oameni, cap-coadă, că zilele libere le iau fragmentat, după caz şi posibilităţi, dar fără să cârtesc pentru asta, conştient fiind că-s mulţi care nici de asemenea frânturi nu se pot bucura.  Şi dacă urcuşul Athonului a fost o binecuvântată încercare, coborârea unui munte de la noi, de data asta cu maşina, a fost  binecuvântată încercare, venită, recunosc, după 4 zile de trândăveală în care am cam uitat de faptul că ispitele alea ce întăresc sufletul sunt lăsate nu să ne piardă, ci să ne călească.
Serpentină după serpentină, gropi, pietre şi utilaje, lucrări ce parcă nu se mai sfârşesc niciodată, puncte de reper pe-o hartă trasată aparent haotic sub un cer impecabil. Inefabil? Da, aş putea spune şi asta, doar că până şi lucrurile de nedescris tot au descrierea lor. Ştii, când ai uneori câte un vis frumos, vine cercetarea, zguduirea, coşmarul, iar trezirea este bruscă şi crudă. Bubuitura am simţit-o din plin, aproape că am şi ştiut ce urmează, aşa că cele 30 de secunde ce au durat până la aprinderea senzorului din bord n-au fost decât  vidul creat instantaneu între inimă şi creier. Baia de ulei spartă pe un munte zdruncinat de excavatoare e o încercare, nu-i de glumă, că nici în plină civilizaţie nu-i uşor. 
Telefonul aproape mort, chit că era băgat non-stop la încărcat, nu făcea faţă waze-ului, localizării satelitare, reţelelor de telefonie şi apelurilor către service-urile ce ar fi putut trimite o platformă, asta într-o zi de vineri, când mai toţi trag obloanele. Şi n-a mai fost nevoie, că vreo 7 km am coborât la servo-muşchi, cu motorul oprit, ocolind cu greu transportoarele de piatră concasată ce apăreau la tot pasul. M-a întrebat acum câteva zile o prietenă ce fac atunci când nu mai am ce face. Desigur, mă rog, dar mai pe româneşte aş putea să zic că-n acele momente cel mai bine se potriveşte zicala: „Dumnezeu cu mila”. Poate că vă vine greu să credeţi, dar toată încercarea a fost trecută cu brio doar cu linişte sufletească, cu două tuburi de lipici puternic care, culmea, după sute de km pare să reziste, chiar dacă găurile, la poziţia aia, ar fi dat de înţeles că înoptarea pe un munte necunoscut ar fi fost singura variantă.
 „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”.
Drumul m-a inspirat meu, iar drumuri fac zi de zi, mii şi mii de km anual, ca şi cum în toată vremea aş căuta cea mai bună cale şi cel mai scurtă potecă pe drumul acela ce aduce bucurie deplină sufletului. Un lucru este clar, pe drumul spre rai nu există niciun fir de iarbă, pe drumul spre rai doar colţuroase pietre şi gropi înşelătoare poţi găsi. Aproape că-ţi vine să renunţi când, privind de departe, observi că-s alte drumuri, ademenitoare, frumos pavate, ce te imbie s-o iei pe cărări ce nu duc decât, de multe ori, doar spre înfundate momente de viaţă ori spre pierzare.


Eu n-am ajuns la rai, departe-s de acea cărare, încă, dar am văzut că raiul, ce-i aparent atât de departe, nu-i decât la o aruncătură de băţ, trebuie numai să calci pe colţuroasele pietre şi, simţind în talpă mângâiere, să-ţi dai seama că că iarba creşte abia pe acea cărare numai după ce ai lăsat acolo un strop de sudoare şi-o picătură de sânge. 

14 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Mulţumesc de gândul bun! Seară bună să fie şi la casa voastră!

      Ștergere
  2. Staruinta si sudoarea sporesc intotdeauna bucuria reusitei.
    Fie ca pasii sunt mai mari ori mai mititei,dupa putinta fiecaruia,important este sa incercam.
    Sa-ti Dea Dumnezeu cat mai multe reusite in drumurile propuse.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. D-apoi eu sunt stăruitor de felul meu, chit că sudoare nu se prea vede, că aşa am fost creat, iar pentru asta îi mulţumesc Celui de sus. Cu reuşita cunosc bine cu este, în viaţă am avut multe reuşite, zic eu, mai mult decât mi s-ar cuveni, socotind după cât de drept sunt eu înaintea lui Dumnezeu.
      Mulţam fain de gând, Die! Îţi doresc şi eu spor în toate cele bune, cu bucuria culegerii de roade minunate.

      Ștergere
  3. Superba povestire ca tot ce iese din ,,pana,,d-voastra.Multzumesc pt excursie si imagini deosebite.O seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Povestea e doar o infimă parte din ceea ce am trăit în aceste zile, iar scrisul meu nu-i aşa de strălucit, aş zice chiar că-i obositor.
      Mulţumesc frumos de gând şi urare! Seară binecuvântată!

      Ștergere
  4. Sa-ți fie de bine,Padre. Mă bucur ca drumul ăsta, chiar dacă e departe de rai, ti-a umplut sufletul cu clipele de liniște și bucurie pe care numai faptul ca ai reușit sa ajungi acolo unde to-ai dorit ți le poate da.
    Și apoi, dacă tu nu poți, aturci cine?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-a bucurat mult urcuşul, chiar dacă, recunosc, mi-ar plăcea să urc la fel de mult şi duhovniceşte. Şi zici că eu pot. Pot, dar nu pentru vrednicia mea, ci pentru că neputinţa-mi este mereu îndreptată de Cel de sus.

      Ștergere
  5. hmm.. să te-ntreb, să nu te-ntreb..
    haide mai bine să ne imaginăm inversul situației: cum era dacă musai ar fi trebuit să urci 7 km cu mașina bulită și să cobori cu 20 de kile în spate? munții ți-i alegi tu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am urcat pe un munte, dorind să fac asta, mergând pe un traseu pe care deseori urcă doar cei care au ales definitiv "fuga de/din lume. Eu l-am parcurs doar pentru a fugi câteva zile de zgomotul lumii în care trăim, Şi dacă am revenit printre cei "zgomotoşi, am ales să merg pe drumuri aparent civilizat construite, doar că vezi tu, aparenţele duc la incidente şi accidente când nici nu te aştepţi.
      A urca fără ulei în motor, nici strop, e imposibil, la fel şi la coborât, dacă-i motorul pornit. Altfel, nu greutăţile m-ar putea speria, ci drumurile fără nicio povară.

      Ștergere
  6. Minunata povestire. Scrii intr-un mod special, nu e nevoie sa spui ca nu-i asa, noi deja stim :)
    De mica mi-au placut si mie muntii, sa ma catar pe ei, desi nu stiu ce cautam.. Nu cautam un capat anume, poate o faceam doar pentru suflet.
    Si acum ador muntii, mereu ii vizitez cand am ocazia. Sa ma simt mica printre ei, si sa-mi umplu sufletul de fericire.
    Zile frumoase iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ştiţi voi cum scriu, dar ştiu şi eu, aşa că lăsăm adevărul undeva la jumătate, da? [emoticoncarezâmbeştelarg]
      Urcuşul pe munte e un vis lumesc pe care l-am trăit şi eu deseori. Urcuşul spiritual e mult mai mult, e un vis pe care ar trebui să-l trăim toată viaţa.
      Zi minunată să fie şi la casa ta!

      Ștergere