JURNAL DE CONCEDIU

O vorbă românească, probabil veche, spune aşa: „călătorului îi stă bine cu drumul”. Acum nu ştiu cât e de veche, fiindcă latinii, vechi şi ei, spuneau aşa: „via recta (est) semper bona”, adică drumul drept e todeauna bun. Eu am mai zis cândva că nu cred că despre elevaţie este vorba, chit că fiecăruia dintre noi, la o adică, i-ar plăcea să aibe un drum bun şi lin pe oriune ar călători. Dar tot românul zice că uneori „încurcate-s căile Domnului”, care, la drept vorbind, nu-s deloc încurcate, doar că le peticim noi şi le transformăm în sinuoase cărări crezând că urcuşul spre cele mai înalte poate fi fentat prin scurtături necercetate.

Vasăzică am fost un pic în concediu, tradus, am fost pe drumuri, că nu-mi place să stau locului nici când am o ţâră de liber, e ca şi cum ai aştepta să treacă timpul, obişnuindu-te cu lenea, taman pentru ce a avea mai târziu de ce să te vaiţi, că vezi-Doamne, doar în concediu e viaţă adevărată. 

„Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu”. Ori de câte ori am plecat din creierii nopţii la drum a fost tare bine. Practic, la 4 dimineaţa, când luminile de drum parcă se lipesc de asfalt şi radioul îngână o melodie veche, doar o cafea bună îţi mai trebuie, asta dacă ai luat un pic de anafură (în cazul meu) înainte. Bine, cafeaua merge şi fără, dar dacă tot aveam... .  Mi-am luat şi pai, am zis să fiu tot mai atent la drum, să nu sorb din cafea şi să tai curbele pe nevăzute, asta aşa, să nu ziceţi că nu-s prudent.  Şi unde pui că ploaia torenţială pe care am plecat a fost o binecuvântare doar pe un areal restrâns, la noi, căci după numai câţiva km cerul s-a umplut de stele şi tot un senin a fost cât am umblat şi pe unde am umblat.

Daca atunci când pleci senin la drum şi-i Dumnezeu deasupra crezi că nu se poate întâmpla nimic, înseamnă că nu cunoşti puterea  Împieliţatului, limitată, desigur, dar tare neprevăzută.  Să rulezi pe toată Valea Oltului cu 100 km/h aproape că e un vis, dar la ora aia chiar nu ziceai că pe-acolo pot fi ambuteiaje vreodată. Şi-n toată această atmosferă a fost nevoie de-o frână mai sănătoasă pentru a ocoli o groapă apărută, nu din senin, ci din nefericire, aşa încât bunătatea de cafea să se răstoarne, cu tot cu pahar, transformând scaunul într-o băltoacă cu valuri de zaţ şi blugii mei, într-o zonă numită „şezut”, într-un şevalet pe care maroul părea să devină culoarea de bază.

„Şi nu ne duce pe noi în ispită...” . Râmeţ,  o splendoare, prima mănăstire văzută dintr-un şir de obiective propuse. Bucurie, slujba era în toi, gândind că putem rămâne şi noi un pic după, să ne închinăm. Ţi-ai găsit, cu tristeţe spun, ca unul care slujesc de 21 de ani, amvonul a fost acaparat de un preot care, nu-ş din ce motive, luând una din deal şi alta din vale (şi ştiu despre ce vorbesc) a pornit o predică pe care nu ştiu când a terminat-o, căci atunci când am plecat deja începuseră să iasă pe-afară toţi cei care, la fel de nedumeriţi ca mine, nu ştiau ce se întâmplă (eu vorbesc mult de felul meu, dar consider că o predică trebuie să fie un cuvânt care să zidească nu prin mulţimea vorbelor, ci prin înălţimea lor, cum ar spune dictonul: non multa, sed multum). Apoi, la limita dintre Alba şi Cluj, mănăstirea Dumbrava, locul unde este un centru de copii şi de bătrâni, şi-a deschis porţile aidoma unui colţ de rai în care toţi vieţuitorii zbârnâiau la treburi. Minunat!

Ce mai tura-vura, am ajuns în locul unde se agaţă harta-n cui, bine, aproape, la Baia Mare, un oraş curat şi cu o circulaţie lejeră, rar întâlnită pe-aci, pe la noi. La recepţie am avut o surpriză. Recepţionera, oarecum stânjenită, a încercat să ne spună că una din colege, cu care am vorbit la telefon, a încurcat camerele şi că, apartamentul rezervat de noi e dat, pentru care motiv vom fi nevoiţi să primim apartamentul prezidenţial, desigur, la acelaşi preţ. Mai că-mi venea să cred că-s la camera ascunsă, că cine ştie ce farsă mi se face, mai ales că încă mă simţeam ciudat la gândul că pata de cafea ar putea sări în ochii cuiva şi să se creadă că... . La prezidenţial, desigur, căci în definitiv am fost preşedinte deseori, cel mai des al comitetului de părinţi pe clasă, aşa că mi-am luat inima în dinţi am stat acolo trei nopţi, gândindu-mă deseori de ce le-o trebui unora în concediu un pogon de apartament, căci sincer, sufrageria aia imensă mi n-am călcat-o de două ori. Ori poate trebuia să am vreo discuţie bilaterală cu cineva şi n-am ştiut?

„Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga”. Nu vă mai povestesc de Săpânţa, Bârsana şi Peri, vă sunt cunoscute din poze, postări şi vizite, multora din cei care citiţi simplele mele vorbe. Aş vrea însă să-mi exprim durerea (şi nu-i doar a mea) pentru Memorialul Durerii de la Sighet. Este foarte adevărat că acolo-s o grămadă de date şi poze ce amintesc de o perioadă tristă şi sinistră a istoriei noastre, doar că prezentarea se face mult prea fardat, pe alocuri cu kitsch, ca şi cum s-ar dori o împăcare tacită a apei cu uleiul, a diavolilor cu îngerii. Văruiala dată pe fugă estompează toate strigătele celor care, acolo, dar nu numai, şi-au lăsat pe pereţi urmele unor zile în care singura lumină le-a fost cea din suflet şi singura hrană le-a fost  însăşi Lumina. Ştiu, se putea şi mai rău, să se schimbe uşile metalice, alea cu vizetă şi zăvor, cu uşi de termopan, dar probabil că fondurile n-au fost suficiente, slavă Domnului. Oricum, merită văzut, pentru unii poate fi prima lecţie de istorie, chit că au terminat o şcoală.

„Graiul dulce înmulţeşte pe prieteni şi limba cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare.”  De ceva ani nu e concediu în care să nu întâlnesc şi prieteni mai vechi şi mai noi, cunoscuţi în virtual. E minunat să ştii că undeva, la fruntarii de ţară, ca şi-n alte minunate locuri, sunt oameni care te aşteaptă să le calci pragul ori, după cum permite timpul, măcar să stea cu tine la un tain de vorbă pentru câteva momente, arătând că acolo unde există încredere, virtualul  îşi ridică barierele şi oamenii socializează ca-n vechile timpuri.

„De ce îi este  omului de astăzi foame? De iubire şi de sens”. Frumos zicea monahul de la Rohia, obligându-mă astfel pe mine să nu vă umplu gândurile cu felurile de mâncare testate prin concediu, foarte bune de altfel, necesare chiar, pentru că sutele de km făcuţi zi de zi rod nu doar mintea axată pe concentrarea din trafic, ci şi stomacul, stresat de altfel de strânsoarea centurii de siguranţă amar de ore.  Şi pentru că Rohia a fost ultima mănăstire vizitată, n-aş putea să nu mai aduc în discuţie un cuvânt, ce tare-mi place, al părintelui Steinhardt, care zice aşa, luaţi aminte: „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”.

M-am întrebat de nenumărate ori de ce ne dorim cu atât de multă ardoare să plecăm în concediu, asta dacă, aşa cum am făcut şi eu de multe ori, nu ne luăm concediu decât pentru a munci acasă la cele lăsate în urmă. Dar şi aşa, socotind că plecăm, ce ne mână mai mult la drum, dorinţa de a vedea lucruri despre care ai auzit, dorinţa de odihnă fără stresul că te sună cineva, că te trigă la poartă, ori pur şi simplu dorinţa de a simţi libertatea într-un spaţiu din ce în ce mai restrictiv, având, când se poate, pământul sub tălpile goale şi Cerul deasupra, îmbinându-se toate într-un orizont pe care, ca un copil în prima vacanţă, îl priveşti cu mâna streaşină la ochi?

Dacă mereu căutăm numai drumurile drepte şi bune, mă întreb, oare, dacă am avea aripi, am avea curaj să ne avântăm (şi) în furtună?

p.s Concediul s-a dus, drumurile nu se termină niciodată; concediul s-a terminat, viaţa...  merge mai departe.