AGORA

 

„...vreme este să taci, vreme este să grăiești...”.

În Grecia antică, de vreo 3 ori pe lună, într-o anumită piață publică, agora, regele își făcea cunoscute hotărârile. Partea frumoasă era că oamenii puteau vorbi și ei, scriau pe un ciob numele proscrișilor, a celor gata de exilare ori închisoare și, de la ăl mai bătrân la cel mai tânăr puteau lua cuvântul înaintea stăpânului. Libertatea cuvântului, gândesc eu acum, a fost și atunci, ca și acum, măcar la nivel de sămânță, reminiscența unei primordiale hotărâri, posibilitatea de a alege rostirea unui cuvânt ori săvârșirea unui act fără prea multă îngrădire.

Virtualul este, mai ales în ultima vreme, o piață publică în care teoretic fiecare poate vorbi, sau nu, măcar pe propriul „perete”. Wall-ul devine, așadar,  spațiul personal în care arăți ceva și te arăți lumii în diversele manifestări cotidiene, ca și cum ai beneficia de un spațiu ce aparent îți aparține, îl administrezi, dar un spațiu cu geamuri pe toate părțile, uneori mai fumurii, prin care prezinți și vezi ceea ce se discută în piață. Doar decența și inteligența  de a nu-ți expune în agora, public, problemele intime te ferește  de oprobriu ori de aclamații inutile, fiindcă să fim înțeleși, problemele unor clipe de viață ce în anumite momente se (în)scriu bolduit pe sinuosul drum al existenței nu trebuie să fie făcute publice, altfel vei ajunge să constați, cu mare amărăciune, că cei ce cândva strigau Osana, să strige mai târziu, acuzator, să se răstignească.

Agora, da, o piață a ideilor în care regii zilelor noastre, în ovații, își impun mesajele, iar poporul, o ceată de golemi ușor de manipulat, fără a avea o identitate în sine, ci doar una de moment, în bucuria primirii unor like-uri care să înlocuiască străvechea  coroniță din ramuri de măslin, stă mereu în așteptarea stăpânului care, doar ștergând o literă din fruntea ce străjuiește conștiința,  te trece de la adevăr la moarte.

Deși am primit de la Dumnezeu darul de a vorbi, alegem tăcerea, oamenii ne forțează să tăcem și facem asta taman de frica faptului că e posibil să devenim prizonierii propriilor noastre gânduri rostite, ostracizații unor timpuri în care valoarea unui adevăr rostit, să echivaleze cu o sentință nedreaptă pusă în aplicare prin lapidare continuă, nu cu pietre făcută, ci cu ascuțite și meșteșugite cuvinte.

Văd zi de zi în virtual și nu numai, văd peste tot cioburile încă scrise, ori scrise și necitite, despre proscrișii unor zile în care, până și eu, guralivul, îmi dau seama că tăcerea e în astfel de situații cel mai bun medicament pentru suflet și minte.

Tăcerile noastre pot fi de multe ori osânditoare dar și mântuitoare. Poți fi acuzat pentru tăcere, dar nu la fel de osândit ca pentru un cuvânt greșit. Și mai e un aspect, nebunia omului care crede că deține adevărul în orice articulare se poate întâlni cu tăcerea lui Dumnezeu, ca-n judecata lui Hristos, acolo nici măcar spălarea pe mâini înaintea poporului nu poate șterge urmele viitoarelor sentințe.

Agora, piața publică, în special cea din lumea virtuală, e saturată de îndemnuri motivaționale, mai greu este însă cu puterea exemplului, de aceea, când observați că-n jur se așterne uneori tăcerea, bucurați-vă, înseamnă că în lumea asta mai sunt oameni care știu că timpul pentru a tăcea e vremea în care, în adâncu-i, omul își lămurește, cumpătat,  în focul fierbinte al conștiinței, aurul cuvintelor viitoare, asta pentru că, așa cum spune un proverb arab, ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor spuse.

E piața plină de oameni care cuvântă, și-n judecata lor oarbă, scrijelind pe cioburile mizere ale ignoranței, uzează de libertatea cuvântului osândind pe cei ce, mărturisind adevărul, au ales tăcerea.

Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.