sâmbătă, 7 iulie 2018

FĂRÂMĂ DE SUFLET



Uneori, dacă nu chiar deseori, am senzația că a fi pe drumuri este un blestem cu care m-am ales încă din copilărie, din perioada în care, căutând o libertate despre care doar auzisem, am fugit de acasă (vreodată am să scriu și despre asta) de două ori. Fuga cotidiană, alergatul infernal pentru rezolvarea tuturor treburilor la timp, pentru ca toate să fie așezate la locul lor, îți dă senzația că ești asemenea Martei din evanghelii, cea care se îngrijea și se silea de multe, lăsând Mariei partea ce bună, cea care zidește. Și ce poți face când ești sătul de alergare, de drumuri și corvoadă? E simplu, mergi pe varianta românească „cui pe cui se scoate” și pleci la drum.
Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”.  Da, am plecat pe un drum despre care acum pot spune că mi-e și drag și cunoscut deopotrivă, chiar dacă, nu-i așa, nu aduce anul ce aduce ceasul, ceasul rău dacă e să vorbim profan, încercarea sau ispita, dacă e să mergem spre partea sufletească a naturii noastre. Și când alegi să pleci pe un drum la capătul cărui nădăjduiești să găsești liniște și bucurie, clar, să te aștepți și la încercări de felurite nuanțe, peste care, trecând, vei simți cu adevărat că omul nu a fost creat spre a stărui în diperare, ci în a birui în bucurie.
Plecarea a însemnat strângerea grupului, prieteni buni, prieteni vechi și noi deopotrivă, oameni cu profesii și vârste diferite, mânați toți de același dor, de aceeași căutare. Prima încercare a fost cauzată de o mașină, lipsă ITP, și cum la ora 4 dimineața într-o zi de duminică nu ai cum să rezolvi problema, am hotărât (fericit se pare)  să plecăm cu ea așa.
Pe cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care ea o însemnează; nemurirea”. Când pleci la un drum lung durerea ne-mișcării se uită când vorbești, într-o mașină cu mai mulți prieteni discuțiile sunt cele care animă drumul, care micșorează, parcă, sutele de km și care pregătesc asaltul final. Numai că... . Pesemne că vrăjmașul nu-l iubește pe omul fericit, drept pentru care, din senin, a sosit a doua încercare, dispariția unui telefon, găsit ulterior de o angajată a unui Mc (unde am mâncat), apoi cea de a treia încercare, când, rând pe rând, o parte din prieteni au acuzat stări de rău. Și dacă inițial am crezut toți că-s provocate de mișcare, am aflat destul de repede că alta a fost cauza, stările de rău, desele opriri pentru liniștire și apa pe sfârșite aducând în grup o stare de neliniște și grijă. La capătul drumului din prima zi, sleiți de nemișcare și grijă,  aveam totuși toți bucurie și emoție pentru ziua ce urma.
Deși nu-s născut la malul mării iubesc apa, doar am crescut pe gârlă, apele Argeșului fiind, pe timp de vară, mai des încercate decât patul de acasă. Numai că apa mării are ceva magic, culorile de albastru, smarald și indigo schimbându-se la fiecare milă, asta în timp ce deasupra apei, plutind parcă sub seninul imperturbabil al începutului de iulie, pescărușii își făceau rondul ochind din mers bucățile de pâine cu care cei de pe feribot îi îmbiau.

M-am gândit de două ori dacă să scriu despre mâncarea de la schit, așa că vă spun doar succint că, după toată vânzoleala zile, la schitul românesc de la Prodromu am fost așteptați cu un borș de legume, un borș rece și revigorant care, alături de salata de vinete, s-a dovedit medicamentul cu care am rezolvat toată agitația zilei. Somnul la schit a fost doar de vreo 4 ore, la ora 3 dimineața toaca a dat semnalul începutului de slujbă, drept pentru care, în timpul citirii psalmilor de la utrenie, într-o biserică luminată doar de lumânările aprinse ici-colo și de candelele ce răspândeau miros de măslină coaptă, în altarul ce dă strategic spre capătul peninsulei, citeam deja pomelnicele prietenilor, pomeneam deja pe cei cu care interacționez de ani buni, pe cei lăsați acasă și în parohie, dar și pe cei pe care nu-i cunoșteam dar pe care, citindu-i din bilete, i-am trecut în rândul celor care au nevoie de-o rază de senin în sufletul lor.

După slujbă, înainte de răsăritul  soarelui, deja începusem urcușul în lumina unei lanterne fixate pe fruntea unuia dintre prieteni, în așa fel încât raza ei se mișca în ritmul pașilor, arătându-ne drumul. Ziceau latinii așa: „via recta (est) semper bona”, și aveau dreptate, dar drumul drept nu se referă de fiecare dată la elevația lui, ci la scopul, modul și timpul său. Pașii mărunți, respirația sacadată și bucățile diforme de stâncă arătau încă de la început că drumul nu va fi ușor. Apoi, cu primele raze ale soarelui parcă și presiunea rucsacilor se simțea mai apăsat, asta în timp ce crampoanele bocancilor preluau colțurile de stâncă în cele mai mici detalii. Opriri au fost fără număr, în definitiv când de înhami la a urca 18 km pe un drum în care nu-ți găsești odihna decât în cruce și-n dreptul crucilor de pe cărări, ori poate, până la un punct, la izvoarele cu binecuvântată apă rece, știi bine că trebuie să te oprești, ai nevoie de-o pauză, inima trebuie să-și regăsească ritmul iar picioarele să se refacă după ce au mărșăluit printre pietrele ce păreau a nu se mai termina.

De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”.  Până la Panaghia a fost foarte greu, pauza de două ore fiind aproape insignifiantă pentru oboseala  asaltului final, încă 500 m altitudine desfășurați pe o mulțime de cărări în care stânca nu lăsase loc decât pentru o potecă îngustă și ascuțită, cu praguri dureroase, cu atât mai mult cu cât, datorită înălțimii, dispăruseră copacii din peisaj, singurele pete de culoare fiind florile care, izvorâte parcă din lacrimile Maicii Domnului, răspândeau un miros divin printre rafalele molcome ale brizei ce ajungea spre noi de la marea ce în îndepărtare parcă se unise cu cerul.

 „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Am ajuns în vârf, a doua oară pentru mine, locul în care cerul e străpuns de crucea de pe bolovanul mare de rocă, crucea ce-și aruncă într-o parte umbra, în cealaltă lumina, aidoma unui far ce nu poate fi văzut decât de cei care, pe valurile învolburate ale vieții, își caută limanul neînviforat.

Noaptea la 2033 m, într-un sac de dormit și-un cer înstelat deasupra, nu este încălzită decât de bucuria celor cu care te-ai însoțit, de glumele inerente ce apar, ca într-o tabără de școlari, când se face apelul, dar și de rugăciunea de dinaintea somnului.  Iar apusul..., apusul, ca și răsăritul de altfel, creează o imagine divină, de la acea înălțime ți se pare că soarele cade ori se ridică efectiv, ca într-un joc, din marea ce la rându-i își deschide porțile în fața bulgărelui de lumină.

Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, iar drumul parcurs cu doar câteva ore înainte ți se pare a fi altul, mult mai lung și mai greu, ca și cum bolovanii de piatră ar fi crescut peste noapte și pragurile de stângă se adânciseră neștiut. Peste toate a apărut și ultima încercare, cu doar 3 ore înainte de a ajunge la bază, căci coborârea s-a dovedit lungă și chinuitoare, aproape 8 ore de mărșăluit. Un prieten din grup s-a rătăcit, iar întoarcerea după el deja era o reală problemă, doar 2 am fost în stare să plecăm, ceilalți fiind mult prea obosiți pentru asta, riscul unui efort suplimentar fiind din star de uat în seamă. Așadar iar urcat, strigat, urcat și alergat, cu atât mai mult cu cât noaptea coioții urlă și umblă peste tot, asta pentru a nu mai pune la discuție că viperele și scorpionii ies la soare pe te miri unde. În două ore ne-am găsit oaia rătăcită, iar coborârea, aspră și mult mai lungă aproape că ne dovedise. Numai ciorba de roșii de la schit și orezul cu lapte de migdale ne-a pus pe picioare fizic, căci altfel, dincolo de grimasele de durere ale multora din grup, fericirea că am atins vârful și binecuvântarea primită de Sus ne-a fost darul cel mai de preț al zilei.

Ultima zi a fost o încântare, discuțiile părinții de la Vatopedu fiind adevărate lecții de viață, încât, cei noi din grup, au mărturisit că abia așteaptă să revină pentru a se bucura de frumusețea unui spațiu în care parcă și pietrele miros a mir, în locul în  care măslinii binevestesc pacea din sufletul celor care, plecând din așa-zisa civilizație au văzut că acolo nu-s pe nicăieri aruncare resturi, pungi, semințe și chiștoace, că totul este într-o armonie pe care n-o găsești decât pe portativul unor cântece ce redau tainic istoria vieții în cele mai simple acorduri.

Da, am fost din nou la Athos, iar de acolo, prin simple cuvinte și modeste fotografii, am încercat să vă descriu măreția unui cer deschis spre infinit unde veșnicia își descoperă prima treaptă. Acolo, între cer și pământ, printre ramuri și vânt, printre stânci și rare izvoare, am pozat o fărâmă din suflet, îl puteți vedea, e și aici, printre rânduri, ca o floare răsărită printre colțuroasele stânci ale vieții.




30 de comentarii:

  1. Sintetzi un om deosebit, un preot dedicat si pe deasupra un povestitor minunat.Eu abia astept sa citesc ce atzi mai scris,totdeauna imbinind povestea cu religia dar nu ostentativ.Imi place sa cred ca atunci cind v-atzi rugat pt prieteni v-atzi rugat si pt nepotzelul meu care chiar are nevoie de ajutor.Dumnezeu sa va ocoteasca!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt un om simplu, un preot nevrednic și un povestitor care încă nu a învățat nici măcar alfabetul literaturii.
      Nu fac teologie pură pe pagină, predicile le țin la amvon, aici încerc să-i fac pe cei ce-mi trec pragul că Dumnezeu poate fi înțeles și iubit și prin lucrurile ce ne înconjoară, nu doar prin citirea unor biblioteci ce cuprind anumite adevăruri de credință.
      M-am rugat, cum fac deseori, pentru toți cei ce sunt în suferință, convins fiind că limitele umane care mă îngrădesc sunt împlinite mai departe de Cel de sus.
      Seară binecuvântată!

      Ștergere
  2. Ce frumos, Padre! Ma bucur mult pentru ca ati avut din nou ocazia si puterea sa ajungeti acolo! Sunt convinsa ca dupa atatea incercari, izbanda a fost cu atat mai hranitoare! Toate cele bune, Padre si noapte cu odihna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, am ajuns, evit locurile aglomerate și cele cu desfătări pantagruelice, chiar dacă, știi bine, sunt gurmand de felul meu. Ideea este că sunt momente în viață când sufletul nostru tânjește enorm de mult după liniște, împăcare și iubire, ori urcările mele acolo asta caută, să anuleze coborâșurile din viața cotidiană.
      Seară binecuvântată și vouă!

      Ștergere
  3. Ai darul "omului simplu" de a-mi face sufletul sa vibreze. Am fost acolo cu tine sa fim mai aproape de bunul Dumnezeu. Dacă ar fi să astept iarna cu bucurie ar fi doar pentru ati citi scrierile simple cand ai timp mai mult. Mă bucur că Dumnezeu mi te-a dat de prieten.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc frumos pentru gândul curat, Carmen, știu sigur că cele exprimate de tine sunt din suflet. Eu, omul simplu, scriu din ce în ce mai rar, și nu pentru că n-aș avea inspirație, ci pentru că, așa cum spuneam la începutul blogului, îmi sunt prea dese drumurile după cele cotidiene, pentru că am văzut, cu tristețe zic, că lumea nu mai citește (în general, nu doar pe mine) mai deloc, toți vor poze peste care să treacă superficial.

      Ștergere
  4. Chiar daca a fost un drum greu, cu incercari, cand stii ca te indrepti spre un loc atat de minunat, parca uiti de toate. Nu pot decat sa ma bucur ca ati ajuns iarasi in acel loc Sfant! O duminica frumoasa la toata familia!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Rocsy, drumul greu și mai apoi urcatul și coborâtul nu mi-au fost niciodată piedică, piedicile sunt întinse de lipsa timpului, a banilor (de drum) și a grijilor de zi cu zi. Până la urmă le biruiesc, e prea mare dorința de a căuta Cerul.
      Zi binecuvântată și vouă!

      Ștergere
  5. Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc frumos de gând, Cristina!

      Ștergere
  6. Ce frumos ati scris!
    Am tot așteptat o noua postare pe blog si ma bucur mult de liniștea ce o traiesc dupa ce va citesc rândurile.
    Daca va aduceți aminte, pomeniti- ma si pe mine, să nasc cu bine. Dupa 10 iulie, așteptam sa ne tinem cel de- al treilea copilaș în brațe. Bucuria va fi mare, dar acum imi este destul de teamă de momentul nașterii.
    Sarut mâna!
    Manuela

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Desigur că mi-am adus aminte, Manuela, iar acum, văzând că ai trecut prin rândurile mele, dincolo de mulțumirea pentru gândul bun lăsat în comentariu, trebuie să-ți spun că mă bucur enorm că peste numai două-trei zile vei aduce pe lume încă un suflet care să vă bucure casa. E firesc să-ți fie teamă, dar cum știi, din experiența celorlalți doi copii născuți, bucuria de după naștere șterge amintirea durerilor și panica de dinainte.
      Să-ți fie nașterea cu bucuri și zilele cu răbdare și senin!
      Doamne ajută!
      p.s Aștept un semn după naștere, când se poate, să știu că sunteți bine.

      Ștergere
    2. Doamne ajuta, părinte!
      Încă nu am născut. Am depășit cu cateva zile termenul, iar șansele sa pot sa mai nasc natural sunt minime. Sunt tare tristă de situație. Sper macar să fie bine copilașul.
      Sărut mâna!
      Manuela

      Ștergere
  7. Mai lasati merrsul la Athos...mergeti prin tara ca sa cresteteti in Realitati ce-si striga un anume Imerativ de care aveti datoria sacra sa le cunoasteti!!!!!!!
    Traiti la foc caldut!!!In jur e Urgie!Ce faceti ca rerezentanti ai Supremei Iubiri?????????!!!!!!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În țară sunt mai mereu și merg aproape zi de zi pe drumurile țării, uneori în areal restrâns, alteori parcurgând sute de km. Am mers prin toate zonele țării, în unele chiar de mai multe ori. Nu trebuie să confundăm marfa cu ambalajul, eu respir pentru poporul nostru și fac tot ce-mi stă în putință și știință să-i ajut pe cei cu care interacționez, doar că prefer ca atunci când prind 4-5 zile de concediu să fug în locuri ce n-au de-a face cu all inclusive-ul ori cu alte activități ce presupun gălăgie infernală, fum și aglomerație.
      Știu prea bine ce este în țară, e simplu să iei pulsul, ceea ce se petrece la nivel micro, într-un sat, reprezintă perfect ceea ce se întâmplă la nivel macro. Îmi pare rău că te-ai inflamat așa, dar ai greșit pagina (deși o cunoști prea bine).
      Altfel, nu trăiesc în niciun loc călduț, deja la ora asta cred că am pierdut 5 rânduri de piele de la muncă, pentru că treaba mea nu se rezumă doar la slujire, programul meu începând zi de zi de la 5 dimineața, având zile în care nu intru în casă decât după 14-16 ore de muncă.
      Să ai o zi binecuvântată cu răbdare și lumină!

      Ștergere
    2. Modart, intrebati ce face ca reprezentant al Supremei Iubiri? e simplu de tot. iubeste ceea ce face si iubeste cu adevarat oamenii

      Ștergere
    3. Anonim..si talhari,betivii iubesc ceea ce fac ,cat despre iubirea cu adevarat fata de oameni,ehe,cati nu spun ca sunt iubitori si totusi nu o dovedesc din lasitate,fatarnicie,teama sau alte motive in situatii critice fr dureroase!
      Nu e simplu deloc sa iesi din propriul eu ca sa te contopesti cu partea dureroasa si nevoiasa a unui eu colectiv!Te poti insa amagi,asta facem de cele mai multe ori ...de la preoti am asteptari mai mari,prea adeseori nu le simt lacrima si revolta interioara!Si faptele anume ca atare!

      Ștergere
  8. Te.ai gandit vreodata sa te faci scriitor? Si nu ma refer aici pe blog, asta o faci deja, ci la ceva mai elaborat gen ...carti. Eu zic ca ai avea succes pt ca ai acel har de a scrie si povesti si lumea te.ar citi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Timea, eu nici alfabetul literaturii primare nu-l stăpânesc, cum să fiu scriitor? Mi-ar plăcea să scriu și cărți, de fapt m-am gândit că e posibil ca din sutele de postări de pe blog să aleg o parte pentru tipărire. Recunosc că mai am un proiect despre care nu pot da detalii acum, dar până la materializare mai am de muncă.
      Îți mulțumesc frumos pentru calda apreciere și aștept curierul ăla de tot ziceai că vine cu fursecurile.

      Ștergere
  9. Ziua buna, Padre, ma bucur ca mai aud de tine, dar si mai mult ma bucur ca ai ajuns iar in locul acela unde sufletul tau se simti cumva acasa.
    de talentul tau literar, eu nu mai vorbesc. Doar cel oratoric il intrece :D
    Zi cu liniste la casa ta sa fie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tiana, eu mă bucur că se aude de mine tot mai puțin, nu merit prea multă atenție, de aceea postez tot mai rar pe facebook, iar aici, când și când.
      Dar da, mi-am umplut sufletul de pace și bucurie alături de prietenii mei.
      Cât privește talentul meu literar, nu zic decât așa: lăsați, lăsați.
      Zi minunată să fie la casa ta!

      Ștergere
  10. Eeeeiii ce ma bucur ca ai reusit iar sa-ti umpli sufletul de frumos,de liniste,de bucurie.Asa cum spuneam si pe blogul meu,e important deopotriva sa hranim trupul,mintea dar si sufletul.
    De cele mai multe ori nici nu mai conteaza ca trupul e istovit cand sufletul e plin de bucurie,cand ceea ce ne dorim se implineste.
    Sunt convinsa ca am fost si noi in gandurile si in rugaciunile tale si iti multumim.
    Sa-ti fie de bine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ca să nu mai zic că dacă ne străduiam un pic ne întâlneam în Grecia, că distanță mare n-ar fi fost. Bine, de mine n-ai mai fi dat pe-acolo, adică în locul unde te-ai dus pentru odihnă, nu să-ți facă cineva capul calendar din vorbe. :))
      Dar da, e precum spui, mi-am umplut sufletul de bucurie, pace și lumină acolo, și nu pentru că acasă n-aș putea, dar acasă, fără să vrei, tehnologia și drumurile te robesc fără să îți dai seama.
      Mulțumesc frumos de gândul bun, Die! Zi minunată să ai!

      Ștergere
  11. Foarte frumos povestesti prin ce ai trecut,Victor! Ma bucur ca te-ai reintors in acele locuri,unde te simti aproape de Cer! In acest caz greutatile drumului nu mai par asa de mari,dorinta de a fii acolo iti umple sufletul de bucurie.Ma bucur pentru tine ca ai reusit inca o data sa ajungi acolo.Stiu ca vei reusi sa mergi de cate ori iti vei propune.Numai bine iti doresc si multumesc pentru poveste!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vezi, Edit, ai ajuns și dincolo de poză, la cuvinte, acum știi povestea ce-o spunea poza mea. Într-adevăr, am petrecut alături de prietenii mei clipe de bucurie, de încercare, de binecuvântare și rugăciune într-un loc în care modernul nu a pășit, gălăgia lipsește cu desăvârșire iar graba e doar un cuvânt de dicționar.
      Mulțumesc frumos de gândul bun! Seară binecuvântată să ai!

      Ștergere
  12. Buna dimineata Padre! Ca de obicei, am ajuns cu intarziere pe blogul tau dar ma bucur ca am ajuns. Am simtit ca sunt acolo cu tine si prietenii tai. E o mare bucurie sa te citesc, asa ca nu renunta la scris. Sunt multi cei care asteapta sa-ti citeasca randurile si eu ma-numar printre ei. Sa-ti fie cu folos aceasta a doua incercare de a ajunge cat mai aproape de cer si sper sa reusesti sa mai ajungi acolo! O zi buna va doresc la toata familia!

    RăspundețiȘtergere
  13. Tu, Victor, ţi-ai găsit calea şi adevărul, Adevărul şi Calea; asta ţi-e viaţa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Camelia, mi-ar plăcea să cred că așa este, adevărul este însă că eu încă nu pot înțelege tot Adevărul, sunt prea mic, iar calea zilnică, cea ce duce spre Calea cea bună, încă-mi este greu de parcurs din cauza slăbiciunilor. Dar da, știu spre ce tânjesc, ce-mi doresc, ce trăiesc.

      Ștergere