duminică, 4 noiembrie 2018

UN PELERIN RĂTĂCIT



Foarte multă vreme am crezut că doar gândul rău nu-ți dă pace, știți, ca ispita aia ce te perpelește când ți-e lumea mai dragă și te tot împinge la gustarea din fructul oprit, indiferent prin ce livadă crește el. Dar nu, nu e așa, și gândul bun e la fel de ispititor, iar gustarea  unui fruct neoprit devine atât de arzătoare încât nu mai contează efortul în dobândirea clipei de satisfacție, chiar dacă asta uneori înseamnă așteptarea unor ani întregi de viață. Mi-ar plăcea să spun, desigur, lipsit de modestie, că sunt un om cu multă răbdare, dar trebuie să recunosc că pe ogorul sufletului meu răbdarea crește răzleț și cu roade aproape stafidite ori, mai pe românește, dacă ar fi să am veșminte croite din răbdare, clar, aș umbla pe stradă mai mult gol decât îmbrăcat.
Așadar, după mai bine de două decenii de visare, în toamna asta, aproape pe negândite, răbdarea mea a fost răsplătită, cumva, ca un dar pentru cei 22 de ani de căsătorie și preoție, că tot mi-e luna aniversară, am reușit să ajung să văd și să ating locurile despre care am învățat de foarte multe vreme, ținuturile în care s-au petrecut lucrurile și lucrările despre care predic încă din primele-mi zile de slujire. Nu pot spune că stau rău cu teoria, nicidecum (știu lipsă de modestie), dar când vezi și atingi cele despre care știai doar  din orele de geografie, istorie și din paginile Scripturii, deja totul capătă alt sens, căci una este ca cineva să-ți vorbească despre minunatele gusturi ale unor mâncăruri îmbietoare, minuțios descrise, și alta e să și poți gusta din cele pe care n-ai fi crezut că o să le simți pe cerul limitat al gurii.
În ultimii 10 ani am tot avut ieșiri din țară, unele ca turist, altele ca pelerin, despre unele nu am scris niciodată, despre altele știți prea bine tot itinerariul. De data asta a fost un pic altfel, pentru că nu-i chiar atât de simplu de mers în Israel și Egipt, nu ca pelerin, cel puțin eu așa cred după 7 nopți petrecute alături de oameni speciali într-o lume a orientului total diferită de ceea ce trăim noi pe-aci.  Însăși pregătirea e alta, pregătire cu multă vreme înainte, acte, grijă, știut fiind faptul că acolo controalele-s tare riguroase (și sunt, credeți-mă), știind că acolo clima e diferită mult de a noastră, știind că acolo totul e pe fugă dacă ești doar turist, căci dacă ești și pelerin, deja fuga e o stare lentă de deplasare, asta pentru că dincolo de fotografiat și admirat, musai să-ți găsești echilibru și-ntr-o cântare alături de cei din grup, obligatoriu să-ți faci timp pentru câteva clipe de rugăciune și, dacă nu-ți este prea somn, să participi și la slujba liturghiei săvârșite-n taina nopții.
Tel Aviv-ul, locul în care am pășit pe pământul țării sfinte, ne-a descoperit începutul încercărilor ce au ca punct de plecare răbdarea, pe aeroportul Ben Gurion, înțesat de oameni ce asigură securitatea, se avansează greu, întrebări și întrebări, pentru mulți dintre pelerini aproape de neînțeles, socotind că ei vin dintr-o țară (a noastră) unde pacea încă este o binecuvântată trăire. Dar odată trecut acest tir al întrebărilor, cu ajutor de neprețuit al celei care, cu răbdare,  ne-a fost îndrumătoare de grup încă de la plecarea din țară, autocarul ne aștepta afară cu șoferu-i pregătit pentru o nouă echipă, un adevărat mânuitor al volanului și cunoscător a mai multor limbi străine. Lângă el ne aștepta ghidul nostru, omul despre care auzisem multe, omul care, aparent, nu lăsa să se vadă prea multe despre  firea-i atât de caldă și despre trăirea atât de intensă. În fapt, s-o zic încă de la început,  părintele David este, cred fără să clipesc,  cel mai bun ghid pe care-l poate avea Israelul la ora actuală, și nu e de colea să știi asta, e o bucurie să ai acolo un român get-beget care să cunoască acele locuri mai bine decât le cunosc cei născuți acolo, firește, putând să-ți explice de-a fir a păr în română, engleză, ebraică și arabă nu doar despre cele sfinte, ci și despre mișcarea plăcilor tectonice, despre falii și văi, despre munți și ape, despre oameni de stat și legi, despre natură și literatură.
Cea dintâi oprire a fost în Lida, orașul sf. Gheorghe, primul popas de rugăciune, primul contact cu o lume diferită de a nostră, un spațiu în care evreii și arabii își duc viața aparent separat, dar în fapt împreună, cum de altfel se întâmplă pe tot teritoriul țării sfinte, căci vizibilele despărțiri administrative sunt doar puncte de delimitare a unor spații despre care doar Dumnezeu știe sigur care-i adevărul.
Prima zi s-a scurs pe negândite iar somnul în orașul Betleem a fost atât de scurt încât soarele ce răsărea de dincolo de deșertul încă nevizitat  ne-a găsit plecați la drum, Ierusalimul ne aștepta cu Muntele Măslinilor, la fiecare intersecție sunte și sute de pelerini și turiști din toate neamurile pământului căutând spre Ghetsimani, grădina mult iubită de Hristos, locul în care rugăciunea transforma sudoarea și, de ce nu, lacrimile, în picături de sânge. Câțiva măslini milenari încă pot spune, în suflarea vântului printre scorburile roase de timp,  povestea unor clipe în care zarva prinderii Fiului Omului avea să se audă peste veacuri pe la toate colțurile rotundului Pământ. Nu foarte departe, am zice noi azi, peste drum (în fapt străzile unui oraș foarte aglomerat), stă închisă (zidită) Poarta de Aur, cea pe care Suleyman Magnificul a zidit-o crezând că Hristos n-are să mai vină a doua oară, știut fiind faptul că acolo va avea loc Judecata de Apoi, în Valea lui Iosafat. Știu, mulți din cei ce veți citi fie veți abandona, fie vă veți plictisi, dar am spus-o, una e să mergi acolo ca turist, alta e să fii și pelerin.
În Betania (cartier al Ierusalimului acum) a fost zidită cândva Biserica Eleonului, a Înălțării, doar că în acel loc acum se află o moschee, doar stâlpii curții mai arată ceea ce odinioară ridicase împărăteasa Elena, plus bucata de piatră din mijlocul moscheii, cea în care a rămas urma tălpii Mântuitorului înainte de a se ridica la cer. Între Ghetsimani și Eleon am tot dat târcoale cetății sfinte, cea care are ziduri de aproape 3 m lățime și circa 12 înălțime, cu formă de poligon neregulat, cu ziduri ce păstrează atât bucățile de piatră din timpurile hristice cât și cele adăugate ulterior de diverșii invadatori și conducători vremelnici ai urbei.  Gheena, locul cel mai urât al acelor vremuri în care se aruncau și se ardeau gunoaiele orașului este mult mai curată azi, dar  pare-se că pe timp de noapte își păstrează statutul de loc famat încă și-n vremea noastră.
Sfântul Mormânt? Sfântul mormânt are ceva aparte, iar noi am ajuns acolo pe Drumul Crucii (Via Dolorosa) în miez de noapte, străduțele atât de înguste aproape-s imposibil de străbătut la lumina zilei, plus că opririle noastre prin locurile în care Hristos a căzut purtând crucea crucilor neamurilor au fost adevărate lecții de istorie și spiritualitate. Pe negândite te trezești în curtea Sfântului Mormânt într-o lumină stranie dăruită din belșug de luna plină ce se revărsa peste întreaga zonă. Piatra curții și cea a zidurilor strălucea, milioanele de pași ce au călcat-o de-a lungul vremii i-au dat o patină pe care nicio mașinărie de șlefuit n-ar fi în stare s-o facă. Iar odată intrați în curte deja au năvălit informațiile și frisoanele trăirii, Golgota era la doi pași de noi, scobul în care a stat Sfânta Cruce fiind atins de palmele multora din noi, iar piatra ungerii, vegheată de candele impunătoare, transpiră cu miros de mir, arătând locul în care procesiunea de la Denia Mare a Prohodului se încheie pregătind punerea în mormânt. Nu departe se află locul despre care care evanghelia spune „iată locul unde fusese pus”, locul spre care, în miez de noapte, deja se îndreptau sute de oameni, grupul de francezi format înaintea noastră fiind o pată de culoare albastră (toți având tricouri cu această culoare) uitându-se spre grupul nostru care, foarte aproape de intrarea în altarul ce adăpostește mormântul, începuse să cânte „Hristos a înviat”, frânturile de cântec trecând dincolo de ziduri, prin ochiul de sticlă ce dădea spre cerul înstelat al unei nopți ce cu greu poate fi uitată.
Scriu și mă uit că deja se adună multe gânduri, neînțelese poate pentru mulți cei care au avut răbdarea să citească până aici, dar cum spuneam la început, nici eu nu-s mai vrednic în cele ale răbdării. Am avut bucuria să port în aceste zile drapelul țării noastre, l-am purtat cu drag înaintea grupului pentru ca niciunul să nu se piardă, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru printre alte însemne ale unor grupuri din alte țări, să ne întâlnim (și ne-am întâlnit) și cu alți români de-ai noștri plecați cu aceleași gânduri bune spre meleagurile despre care, ca și noi, doar citiseră și auziseră.
Biserica Adormirii Maicii Domnului, foișorul în care a avut loc Cina cea de Taină și mormântul proorocului David au fost următoarele pe listă, fiecare din cele vizitate având istorii și trăiri aparte. La întoarcerea în Betleem am văzut și vizitat Biserica Nașterii Pruncului Hristos unde, în locul în care a fost staulul, sub altar, am cântat colindele noastre românești, grupul de ruși prezenți ascultând cu lacrimi în ochi și văzând bucuria noastră. Undeva, aproape, se află și peștera sf. Ieronim, cel care a tradus Biblia din ebraică în latină în sec. IV, traducere ce poartă numele de Vulgata.
Specială a fost și ziua fugii în Egipt, fuga noastră, desigur, căci fuga sfintei familii a fost acum 2000 de ani. Cam pe același drum am mers și noi, doar că noi am parcurs sutele de km de deșert într-un autocar cu aer condiționat iar ei, atunci, doar cu un asin, sub arșița celor 40-50 de grade ce nu-ți lasă prea multe șanse de supraviețuire dacă nu ești pregătit. Și-n Sinai, vestita peninsulă, am urcat pe vârful muntelui cunoscut ca muntele Horeb, de 2285 m, muntele pe care Moise a primit tablele legii, pe acesta fiind și cea mai veche mănăstire ortodoxă din lume, locul în care și-a primit mucenicia sf. Ecaterina. Ghidul egiptean, un localnic, beduin, vorbitor de 5 limbi străine, ne-a dus pe cărările muntelui ce ducea în pietrele-i seci milenare povești de viață. Răsăritul l-am prins pe vârful muntelui, vraja soarelui se vede minunat de la aca înălțime, cu atât mai mult cu cât din deșert răsăritul pare altfel, soarele fiind mai jucăuș în arătarea-i pe bolta cerească.
Întoarcerea în Israel avea să nu ne ofere odihnă, am dormit mereu foarte puține ore, Iordanul ne aștepta și el cu istoria-i atât de bogată și Marea Moartă, parcă din ce în ce mai secată de vremuri și vreme, își spăla cristalele de sare pe o plajă pe care sute  și sute de oameni căutau să facă o poză cu ceea ce a rămas din înfloritoarele cetăți ale Sodomei și Gomorei, prăbușite-n adâncul de sub nivel mării într-o ardere sărată în care viața nu-și găsește locșor în niciun liman din zonă.
O oază de liniște am găsit în pustiul Hozevei, acolo îl avem pe sf. Ioan Iacob de la Neamț, un român care a iubit pustiul și rugăciunea și care, în măreția simplității a cucerit Cerul cu nevoința sa într-un spațiu în care, dacă ești dus legat la ochi, ai crede fără dar și poate că-i mai aproape de solul marțian decât de ceea ce știm noi că ar fi pământul nostru.  Doar la sf. Gherasim de la Iordan (ce istorie minunată e acolo) am găsit verdeață din belșug, acolo rodiile atârnau generos pe stâlpii porții de la intrare iar curmalii se lăfăiau de-a stânga și de-a dreapta curții. Icoana din subsolul bisericii o prezintă pe Maica Domnului alăptând, acolo fiind scrisă și o poveste pe care vreodată am s-o relatez în alt cuvânt pentru cei care doresc să-mi mai treacă prin pagină după mulțimea cuvintelor din această postare.
Poate că dacă aș  relata pe larg trăirea de la fântâna femeii samarinence, sf. Luminița, ori dacă aș detalia bucuria de la Cana Galileii ar trebui să mai scriu 3 pagini, la fel de mult m-aș întinde dacă aș vorbi despre palatele lui Irod ori despre peștera-închisoare unde Ioan Botezătorul și-a lăsat capul pe tocător pentru un capriciu al regelui aburit de alcool. Despre Tabor ce să vă zic pe scurt, că păstrează și acum, după fiecare liturghie, parte din norul divin ce se coboară tainic printre cei care participă la slujbă? E greu de prezentat în scurte cuvinte cele pe care pașii pelerinului le calcă și pe care sufletul le încarcă. E mai ușor pentru turiști, ei pozează, se pozează, bifează și merg mai departe, dar pelerinul vrea și rugăciunea, vrea un pic din miezul celor de acolo, pelerinul trece de barierele convenționalului prin cele pe care legile nescrise ale trăirii le pune înainte celor care doresc să dobândească mai mult decât cunoștințe suplimentare, adică și trăiri vnidecătoare de suflet.
Ultima seară a fost magică, am trecut rapid pe lângă Muntele Fericirilor, am văzut Nazaretul cu toate chemările sale, am văzut Gadara și locul în care îndrăciții își făceau veacul și am ajuns la Marea Galileii ori Lacul Ghenizaret sau, cu voia voastră, Marea Tiberiadei, toate desemnând același loc magic în care au avut loc o grămadă de minuni făcute de Hristos: vindecarea soacrei lui Petru, pescuirea minunată, potolirea furtunii, mersul pe apă, vindecarea îndrăciților și, de ce nu, că-i foarte aproape, chiar prima minune, schimbarea apei în vin la nunta din Cana. Pe Marea Galileii a fost arborat drapelul nostru și toți cei din grup am intonat câteva strofe din imn, lacrimile ce jucau în colțul ochilor noștri fiind vădite clar de soarele ce se scufunda leneș undeva spre apusul lacului ce căpăta culoare sângerie.
Când am început să scriu aceste rânduri am crezut că pot condensa totul în doar două pagini. Mă uit acum cât am scris și, cu amărăciune mă gândesc, că n-am reușit să scriu cât mi-aș fi dorit, să dezvolt cât mi-ar fi plăcut, să nu vă prezint doar așa, (la) rece cele pe care le-am trăit alături de oamenii minunați ai grupului din care am făcut parte, alături de ostenitori și rugători. Evident că într-un astfel de grup au fost și momente de mici tensiuni, dar și momente de veselie desfășurată pe miile de km parcurse. Nu încape îndoială că la fiecare plecare dimineața, apoi seara iar, dar și-n alte momente, un acatist ori o rugăciune plecat din microfonul ce se plimba la cei care citeau și, fără dar și poate că gândurile bune rostite au fost îndreptate către cei prezenți și către cei de acasă, fiecare cum ne-am putut chivernisi mai bine gândurile și trăirile.
Recunosc că inițial nu am vrut să scriu despre o stare întâlnită acolo, una care mă doare profund, o stare despre care noi trebuie să reflectăm adânc. Pe la mai toate marile intersecții sunt prezenți militari cu pistoale automate, în Egipt chiar fiind baraje destul de dese făcute din pietroaie și butoaie lângă care stau de veghe soldați și civili înarmați. Starea aceasta permanentă de pregătire de luptă este zdrobitoare, copiii, îmbrăcați frumos în uniformele lor, se strecoară pe lângă soldații cu pistoalele mitralieră, mergând sărăcuții spre școală ori spre care purtând în sufletul lor, cred eu, speranța că vreodată vor trăi și-n lumea în care pacea nu este doar un cuvânt despre care citesc prin manuale.
Mi-am dat seama în aceste zile că noi, dincolo de inerentele probleme cotidiene, ne bucurăm de o pace pe care trebuie s-o prețuim enorm, ne bucurăm de câmpuri înverzite și ape curgătoare, așa cum sunt ele, murdărite deseori, încă putem pleca cu mașinile, indiferent de trafic, fără să ne fie frică că intrăm pe vreun teren minat, încă ne putem planifica concedii în zone ale țării în care nu ne așteptăm să fie vreun atac terorist.
Peste cei de acolo, ca și peste noi însă, există același cer, sub acest cer suntem turiștii și pelerinii unor clipe ce se scriu mai vizibil ori mai șters în istoria omenirii. Fiecare dintre noi, la vremea cuvenită, vom trece prin Poarta de Aur pentru o judecată a conștiinței robite ori eliberate de presiunea unor timpuri pe care le trăim deseori fie în abundența unor oaze de clipe liniștite, fie în deșertul sărat al unor încercări în care credem că viața ni se pustiește.
Da, recunosc, pe drumul vieții sunt un pelerin rătăcit, dar da, am fost acolo, am fost să iau Lumina.

27 de comentarii:

  1. Padre,iar am rămas mută și pe gânduri. Sigur am să mai recitesc aceste rânduri ale ”pelerinului rătăcit” și mi-aș dori să ajung si eu odată pe acele meleaguri, măcar ca turist.O seara bună vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu îmi doream de 20 de ani și iaca, taman acum s-a potrivit totul încât să putem merge. Fiecare cu chemarea sa, dar, clar, dacă-ți dorești, cu siguranță poți ajunge.
      Seară minunată și la casa ta!

      Ștergere
  2. Tot magistral , Parinte!Cuvintele sunt de prisos!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cuvintele mele? Cuvintele mele sunt simple, valoarea lor e dată de cei ce le citesc și le apreciază. Mulțumesc frumos!

      Ștergere
  3. Padre... am.ramas fara cuvinte... ce implinire, cat de frumos, nu am cuvinte... mi se pare o implinire si o experienta de viata ce transced banalul, rutina, chiar minunat. Atat de frumos am mers si noi citind aceste randuri, foarte frumos... nu pot descrie ce emotie a declansat in inima noastra... si noi visam sa atingem acele locuri... ma bucur nespus pentru dumneavoastra... si va multumesc ca ne ati adus si noi cateva franturi din aceste trairi! Seara frumoasa! Poate continuati si cu alte scrieri.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, la mine pe pagină niciodată nu se rămâne fără cuvinte, lumea vociferează, știi bine. Glumesc, desigur.
      Experiența Israelului și atingerea unor locuri și lucruri despre care știam multe în teorie a fost ceva de vis, iar sufletește, bucuria a fost asemena celei din noaptea de înviere. Merită, da, merită văzute toate acele locuri, dar recomandarea mea este să faceți asta când vă vor fi băieții mai mari, să-i puteți lua și pe ei, să vedeți în familie, să fie destul de mari încât să înțeleagă și ei cele văzute, fiindcă e clar, nu e de colea să faci un asemenea efort.
      Cu scrisul nu-ș ce să zic, știi bine că scriu prea sărac încât să mai atrag atenția multor cititori.
      Seară minunată și vouă!

      Ștergere
  4. Padre, avand in vedere cum ii numesc eu pe baieti... ar fi foarte greu de intrat cu ei :)))) Dar revenind la lucruri serioase, ar fi mai potrivit, asa cum spuneti, sa mai asteptam. Oricum, David cel putin, zice ca isi doreste sa mearga acolo. Nu stiu cat e rezultul celor ce invata si cat e dorinta copilareasca, cert este ca ne dorim mult sa ajungem. Dar ma bucur enorm pentru reusita si pt ceea ce ne-ati impartasit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O să ajungeți, important e să fiți sănătoși și, peste toate, acolo să se păstreze măcar minimul de pace care există în acest moment.
      Îți mulțumesc și eu de trecere și gânduri!

      Ștergere
  5. M am bucurat foarte tare cand am aflat ca ati plecat in aceasta minunata călătorie.Ma bucur ca împărtășit și nouă sentimentele trăite!Sa aveti o săptămână buna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am observat că mulți prieteni s-au bucurat de pelerinajul meu, și asta-mi liniștește sufletul, în mod obișnuit oamenii nu se mai bucură de împlinirile celorlalți.
      Mulțumesc frumos de gând!

      Ștergere
    2. Cum sa nu ma bucur?de fapt ,cum sa nu ne bucurăm cand stim ca sunteti acolo si pentru noi?

      Ștergere
  6. Daca am inchide ochii,am zice ca am fost si noi cu dvs,asa frumos ne ati relatat ce ati trait...ne am cutremurat de emotii...sarutmana parinte.elena p.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă puteți închide ochii uneori, Elena, numai așa puteți scăpa de privitul rutinat a celor cu care ne umplem fiecare zi în așa fel încât să putem atinge, fie doar și prin dorire, la cele pe care încă nu ni le-am putut permite.
      Zi binecuvântată!

      Ștergere
  7. Bună dimineața, Părinte!
    S-a întâmplat să ne aflăm pe locurile impregnate de patimile Mântuitorului nostru, cam în același timp. Și să călcăm, poate, pe aceleași căi.
    Doar experiențele ne sunt diferite.
    Mare bucurie să aveți un ghid bun, implicat, cu suflet mare. Se întâmplă ca unele lucruri să nu iasă așa cum îți dorești....
    Dincolo de încercări și de neizbutiri, rămâne o experiență unică: la o anume vârstă am înțeles, trăind, flacăra miracolului!Iar pașii mei au călcat locuri atât de fierbinți!
    Zidul plângerii,văzut noaptea, inundat de lumină, de muzică și de puritatea sentimentele, Via Dolorosa, Mormântul Sfânt, râul Iordan, Muntele Tabor,către a cărui liniște ne-au însoțit, de o parte și de alta a urcușului imaginile triste ale soldaților atât de tineri, Caphharnaum,Hosefa, Ierihon, Dudul lui Zahei,Marea Moartă, tot mai mică, Biserica Națiunilor mai apoi, în interiorul căreia am descoperit cu emoție ”Tatăl nostru„, în limba noastră, Grădina Ghethsemani, splendidă în apus de soare, Biserica Nașterii, Grota Laptelui...
    Nu am reușit, încă, să-mi adun gândurile. Păstrez doar acel sentiment cald că mi-am dus și pașii acolo unde jinduia speranța!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am întâlnit în timpul pelerinajului din țara sfântă foarte mulți români din mai multe colțuri ale țării. Undeva, în grădina Ghetsimani, am întâlnit și o prietenă cunoscută în virtual, în blogosferă, totul a fost neașteptat.
      Un ghid bun într-un astfel de loc rezolvă mare parte din problemele inerente, dar un ghid de excepție, așa cum am avut noi, este o adevărată mană cerească, cu atât mai mult cu cât am pășit și-n partea de Sinai, în nordul Egiptului, țară cu multă instabilitate socială. Părintele David, ghidul nostru, știa tot și-i știa pe toți, făcea lucrul ghidului ca și slujirea preoțească, adică din dăruire.
      Nici gândurile mele nu au fost așa de bine structurate, dar am zis să scriu la cald, din câte mi-am adus aminte, căci la rece ar fi fost doar o cronică a unei săptămâni în care doar am bifat ceva.
      zi binecuvântată vă doresc!

      Ștergere
  8. Cat ma bucur Padre ca ai avut bucuria sa pasesti in astfel de locuri si iti multumim ca ne-ai impartasit si noua,celor ce poate nu vom ajunge niciodata acolo,putin din ceea ce ai trait acolo.Stiu insa ca am fost in gandurile tale acolo.
    Zile senine sa fie la casa voastra!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu trebuie să pleci cu pesimism la gândul ajungerii acolo, se ajunge repede, doar două ore faci cu avionul. Desigur, sari peste gluma mea și gândește-te că în viață sunt momente în care poți renunța la toată rutina și să faci un sacrificiu (printre celelalte) și să faci un astfel de drum, merită din plin.
      Cât privește gândul bun, cu siguranță și cu drag, pentru toți prietenii mei cum am mai spus, la fel cum am făcut și pentru enoriașii mei.
      Cu spor și maximă sănătate să fie și zilele voastre!

      Ștergere
  9. Buna seara, Padre! Deabia aseara am reusit sa citesc articolul si doar acum apuc sa scriu si eu cateva cuvinte! M-am bucurat si eu de aceasta calatorie odata cu randurile citite aici, parca as fi fost si eu acolo. Cred ca a fost mai mult decat minunata aceasta calatorie si ma bucur tare ca ti s-a implinit visul. Eu sper sa scrii si mai in detaliu fiecare experienta traita prin acele locuri.
    P.s.: Chiar maine pleaca o colega de serviciu tot acolo si sunt curioasa de cum va trai ea aceasta calatorie!
    O seara frumoasa si linistita la casa voastra, Padre!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, Mirela, știi bine că eu nu le am cu scrisul în detaliu, doar relatez așa, succint, cât să nu vă plictisesc cu vorbele mele neinspirate.
      Și apoi, multe din lucrurile de suflet nu pot fi redate în cuvinte, ar fi greu de înțeles pentru cei care nu au trăit pe viu anumite stări și întâmplări.
      Îți mulțumesc frumos de faptul că ți-ai făcut timp să lași pe pagina mea un gând bun. Seară binecuvântată să fie la voi!

      Ștergere
  10. Va multumim patinte,pentru descrierea asa de caldă...nu ma deranja daca scriati mai mult!😉 Nu ma satur niciodata sa citesc randurile atât de emotionante,descrierile istorice...impresiile dvs. Va pomenesc cu drag la rugaciune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nicoleta, eu trebuie să-ți mulțumesc atât pentru trecerea prin simplele mele rânduri cât și pentru pomenitul din rugăciune, care-i o adevărată bucurie pentru sufletul meu.
      Poate că următoarea postare va fi mult mai de folos, în definitiv nu eu hotărăsc, ci Cel de sus după cum îmi îngăduie muza.
      Seară binecuvântată!

      Ștergere
  11. Foarte frumoasa excursie ai facut,Victor! Ma bucur mult pentru voi.Cred ca ai visat suficient de mult la aceast pelerinaj si uite ca s-a implinit.Multumesc ca ai impartasit cu noi aceste impresii pe care le-ai trait,mi-a facut mare placere sa le citesc. Numai bine iti doresc si sa ne mai incanti cu scrierile tale frumoase!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Edit, da, e firesc să fi visat să ajung să văd și să ating locurile despre care am învățat cu mulți ani în urmă, cele despre care amintesc deseori în predici și despre care citesc credincioșilor din Scriptură. Am reușit, iar asta e o mare binecuvântare.
      Îți mulțumesc frumos de apreciere!

      Ștergere
  12. Mda..tara e in colaps ,doareeee,e jale mare...si ce faceti?
    Nu va inteleg o iota cum puteti fi!Greu sa fii prezent ,o dam pe cotite,scriem frumos si ideatic de amorul rostirii personale ,pe cand ranile societatii isi striga necesarul anume!!!Chiar va doare ceva?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Țara e n colaps? Mda, poate că așa este, poți zice că eu sunt vinovat pentru asta și din această cauză am dat bir cu fugiții?
      Dacă aș fi fost plecat într-un complex de 5 stele cu all-inclusive unde să nu-mi pese de nimic, mai ziceam, dar am fost într-un loc în care caut să ajung de 20 de ani (încă de când nu venise colapsul de care zici), un loc încărcat de trăire sufletească imensă, un care, pentru un preot (dar nu numai) nu trebuie ratat măcar odată-n viață.
      Societatea are răni, pe unele și le va linge vreme bună de acum în colo plătind alegerile făcute, zicem noi, cu bună știință.
      Dacă mă doare? Nu mi-ar plăcea să detaliez răspunsul la această întrebare, e de ajuns să-ți spun că sunt părinte (preot) și cunosc problemele păstoriților mei, e de ajuns să-ți spun că sunt părinte (tată) și știu care-s problemele tinerilor din țara asta, e de ajuns să-ți spun că și eu, ca tot românul, merg la magazin, la peco și pe străzi, merg și, crede-mă, nu ies din rândul celor care-și măsoară bănuțul, cu chibzuință, zi de zi, căci da, nu mă dau banii afară din casă, sunt la fel ca majoritatea, de azi pe mâine, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să-mi bucur sufletul, odată-n viață, cu un pelerinaj la locuri sfinte, indiferent unde-s ele așezate pe harta lumii.

      Ștergere
  13. Este imposibil să fii înțeles de toată lumea în același timp, cu, cred eu, este de neconceput să poți îndrepta mersul lumii tu, omul. Lumea își are cursul ei. Poți ajuta pe cineva, poți salva, așa cum știi, pe cineva. Cum să salvezi lumea?
    Mai departe?
    Eu zic că fiecare este răspunzător pentru misiunea lui, dar, mai ales pentru ce face.
    Acolo în bucățica lui.

    Grav este că libertatea a devenit libertinaj.
    Poate că doar dacă fiecare om care are puterea de a interveni în educație, fie ea a celor mici, fie a vârstnicilor, poate să mai îndrepte câte ceva.

    RăspundețiȘtergere
  14. ( erată:Poate că s-ar schimba ceva, dacă fiecare om, care are menirea de a interveni în educație,fie a copiilor,fie a adulților, și-ar lua munca în serios.)

    RăspundețiȘtergere