ÎN LUPTĂ DREAPTĂ CU DUMNEZEU

V-ați luptat vreodată cu Dumnezeu? L-ați provocat vreodată pe Dumnezeu la o luptă dreaptă încercând, zic și eu, să vă vedeți limitele? Ori poate vreodată, ispitiți la luptă de către Dumnezeu, ați avut măcar o mică victorie?

În viață putem avea parte de victorii care să ne coboare și de înfrângeri care să ne ridice, putem avea parte de încercări și ispite care să ne zidească și de porți deschise care să ne înfunde. Și mai știu un lucru, anume că pașii făcuți cu încredere pe valurile vieții, chiar dacă-s puțini înaintea unor inerente scufundări cauzate de angoasele deseori puerile cu care ne înveșmântăm, pașii ăștia, în micimea lor, sunt cei mai siguri în urcarea unor trepte pe scara propriei existențe.

Ultimile trei săptămâni au fost pline de încercări, încercări de suflet venite în valuri uriașe și-n trepte abrupte, încercări ce recunosc că mi-ai ispitit mintea și simțirea spre a-mi pune întrebări care să-mi cutremure ființa brăzdată pe alocuri de șiroirea unor lacrimi amare. Doar că, scris este: „cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”, iar asta nu ca o predestinare care să anuleze dulcea libertate, ci ca o purtare de grijă armonios rânduită spre a fi atât părintească, cât și pedagogică.

„De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Drumurile vieții sunt nebănuite, răscrucile vieții și răspântiile ce astăzi se numesc sensuri giratorii ne oferă posibilitatea de a alege drumul pe care ar trebui să continuăm un lucru început ori un lucru pe care ar trebui să-l începem. Că latinii ziceau „via recta semper bona” știu, dar ei nu la elevația drumului se refereau, ci la modul în care ne putem păstra verticalitatea în cele pe care le urmăm ori le coordonăm, ba chiar și verticalitatea clipelor în care, îngenunchiați fiind, ne păstrăm gândul tot spre lucrul cel bun.

Din primăvară am hotărât să urc din nou pe Athon, doar că șansele de a merge în Muntele Athos scădeau pe zi ce trece, mai mult, cu trei zile înainte de termen deja era aproape imposibilă plecarea, cercetarea cu care am fost încercat și ispitit atingând cote paroxiste cu două zile înainte și, abia în ziua plecării, cu doar câteva ceasuri înainte, totul să se rezolve ca prin farmec, ca și cum, o ceață densă și rece s-ar risipi în cele patru zări spre a lăsa loc soarelui să încălzească și să lumineze totul în jur.

Și nu, nu testul (Covid) a fost problema, a fost negativ, așa cum am simțit dintru început, ci testele, acele lecții predate și examinate aproape instantaneu de către Cel căruia îi slujesc cu drag și credință, pe de o parte, iar pe de altă parte de către alte terțe persoane ori situații.  

„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Chiar așa, de ce? Cândva, apostolul Petru, speriat de valurile mării,  a început să se scufunde în valurile unei mări scăldate-n smoala unei nopți cercetate de furtună. La mine a fost mai rău, în lumina zilelor am trăit bezna unor momente în care valurile nu prim mărimea lor mă speriau, ci prin desimea cu care se succedau. 

„Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Plecarea a fost ca de fiecare dată minunată, revederea unor prieteni deja vechi, întâlnirea cu prieteni noi dar la fel de minunați, ne-mișcarea din mașinile aflate în mișcare și bucuria povestirilor depănate în sutele de km au scurtat parcă distanța pe care o avea de parcurs. Fiecare din noi am avut, pare-se, înaintea acestui pelerinaj, felurite încercări, fiecare din noi biruind ispitirile spre a duce la bun sfârșit ceea ce ne-am propus încă de anul trecut, ceea ce hotărâsem la începutul primăverii.

Poate că vă întrebați la ce bun să citiți mai departe. Cumva, sincer, vă înțeleg, dar trebui să știți un lucru, aceste plecări nu-s concedii spre îmbuibare, nu-s momente de relaxare fizică în care lenea devine arbitrul fiecărei clipe petrecute departe de oarece responsabilități. Nu, aceste plecări sunt răspunsuri de mulțumire pentru multele împliniri cărora, din nefericire, veșnic nemulțumiți, noi nu le dăm cinstea cuvenită.

Dincolo de relaxarea aproape de neînțeles cu care ne-au primit grecii pe continent, una de bun simț, cu păstrarea unor distanțe legale mai mult decât firești și cu respectarea atât de naturală a unor reguli în vreme de pandemie, dincolo de naturalețea și eleganța cu care am fost serviți, există starea de dincolo de oraș, cea din Munte, unde totul parte rupt dintr-o altă lume, ca și cum ai intra direct într-un film bun petrecut în timpurile în care nu exista frica morții la fiecare pas.  Athosul, cu regulile lui simple, izvorâte din ancestralul unor timpuri greu încercate, dezvăluie o trăire idioritmică ce funcționează după trei norme, ascultare, rugăciune și iertare, norme care în lume sunt aproape de neconceput. Rugăciunea este continuă, munca este aproape de ocnă, rezultatele sunt de excepție, ascultarea este ca o fiică a iubirii și iertarea este ca un medicament care vine să stingă toate rănile unor zile greu încercate.

„De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. Am început urcușul spre Athon la ora 4.30 dimineața, exact în momentul în care, în biserica schitului de la Prodromu slujba era în plină desfășurare. La lumina lanternelor rucsacii păreau niște uriași ce se agățaseră de umerii noștri. Și până la urmă, chiar așa era, rucsacii mari purtau de sus până jos toate cele necesare unui urcuș serios pentru o noapte de dormit sub cerul liber. Izoprenul ține ceafa, sacul de dormit ține mijlocul, hainele de schimb, bruma de mâncare de post, cele câteva cepe, lămâile și bidoanele de apă, câteva conserve și chiar fructe atent dosite printre lucruri,  încărcau spațiul de mijloc. La Stavros, cumva la mijlocul drumului, ultimul loc unde se găsește apă, am făcut un popas de rugăciune și odihnă. Apoi a început urcușul sinuos și abrupt vreo 900 m până la Panaghia, ultimul loc de odihnă înaintea asaltului final spre 2033 m, asaltul făcut doar în bătaia soarelui ce încinge stânca colțuroasă din ale cărei crăpături, ici-colo, răsare câte o floare sălbatică crescută-n mângâierea vânturilor de înălțime.  Iar vârful, Athonul, locul în care odinioară era așezată statuia de aur a lui Apollo, se descoperă ca un sanctuar de liniște peste care se revarsă la apus binecuvântarea unui cer pe care ai senzația că-l  poți atinge cu mâna și, în strălucirea nopții, cu revărsarea unui fluviu de stele ce par a se zbengui în voie peste creștetele celor care, osteniți de urcuș, dorm sub cerul liber așteptând răsăritul senin al unui restart de trăiri mai mult decât dorit în vremurile de restriște. 

Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, ca-n viață de altfel, depinde de locul în care te afli în barcă, căci atunci când ești pe creasta valului ai senzația că urci, doar senzația, fiindcă cealaltă parte a bărcii deja a coborât. Gambele făcute stâncă și genunchii ce nu mai răspund la comenzi, ca o mașină fără servo direcție sunt doar senzații de moment, durerile sunt înăbușite de bucuria reușitei, fiecare pas spre nivelul mării, dincolo de durerea ascuțită resimțită de mulți, reprezintă un pas spre finalizarea unui drum binecuvântat.

Finalul, dincolo de epuizarea fizică, aduce cu sine pe chipurile celor din grup, oameni în toată firea, zâmbetul acela de fericire pe care numai pe chipul unui copil ce a marcat golul victoriei în ultimul moment al meciului. Bucuria sufletească a revederii unor părinți athoniți, rugători și muncitori, bucuria rugăciunii din mănăstirile muntelui și, de ce nu, bucuria de a ne ruga pentru cei de acasă, au șters, parcă, fiecare încercare de dinainte de plecare, ca și cum, de sus, zâmbind părintește, Dumnezeu a șters amărăciunea amintirilor, păstrând doar lecția dulce a cercetării sufletești.

 Ființial vorbind, nu căderile sunt problema, ci lipsa dorinței de a te ridica. Niciun urcuș nu e ușor, nicio coborâre nu e facilă. A urca sprijinindu-te pe valorii lumii în care trăiești presupune a avea o pregătire temeinică numai bună pentru momentele în care, nevoit fiind să cobori, să poți face asta cu aceeași bucurie cu care ai ajuns sus.

M-am luptat cu Dumnezeu, nu ca oarecând Iacov cel ce s-a numit Israel, doar ca un purtător al crucii de muritor cu stăruire spre cele ale vieții. M-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins mândria cu mângâierea smereniei; m-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins cerbicia cu ascultare; m-am luptat cu Dumnezeu cu cârtirea și m-a învins cu iertarea; m-am luptat cu Dumnezeu cu toată ființa mea spre a-I arăta că am dreptate în judecățile mele și mi-a răspuns la fiecare acuzare cu iubire.

Între cer și pământ, printre frunze și vânt, printre pietre și lut, printre ape liniștite ori învolburate, rămân o fărâmă de suflet ce se luptă cu Dumnezeu în luptă dreaptă, conștient fiind că fiecare înfrângere reprezintă de fapt o victorie a sufletului din ale cărui răni, în cel mai rău caz, nu pot curge decât șiroaie de lumină scăldată-n amărăciunea unor lacrimi deja uscate.