RĂZBUNAREA CICATRICILOR

De câteva zile bune, inclusiv în zilele în care vântul, în dezlănțuirea-i turbată, asmuțea fulgii înghețați ai unei zăpezi venite de nicăieri, inclusiv în aceste zile, am mers în livadă. Aproape izolarea în care ne aflăm reconfigurează prioritățile, cumva, ca o întoarcere la primordial, spre inocența unor vremuri în care nu exista frica, spre timpul în care curajul unui copil desculț în colbul verii ori prin iarba necosită a câmpului umplea timpul cu seninul unor clipe ce păreau smulse din veșnicie.

La ora asta livada e frumoasă, nu știu mâine cum va fi, frigul ultimilor zile își va pune sigur amprenta pe rodul unei veri care oricum se anunță flămândă. Și totuși, unii dintre muguri și o grămadă de flori se încăpățânează să reziste pe crengile ciuntite de foarfecă și fierăstrău la vremea cuvenită, rezistând lângă cicatricile încă supurânde ale unor tăieri absolut necesare, mascate inestetic de cleiul unor plângeri pe care nimeni nu le-a luat în seamă în bezna nopților lungi ale sfârșitului de iarnă. Lângă cicatricile acelea care, în suferința lor, se răzbună peste ani transformând durerile în ramuri noi pline de rodire.

Sunt fascinat an de an de acest ciclu, să rodești atât de mult, după ce-ți sunt tăiate ramurile ce au îndrăznit să se ridice mai semeț spre cer, înseamnă că suferința fizică trebuie dusă până când cade ultima frunză ori floare. Numai așa poți înțelege suferința interioară – dacă vreți, morală – cea care supurează timid în încercarea unei auto-vindecări în vitregia unui exterior trăit în continuă cercetare, fără nicio ferire, fără nicio rușine, fără nicio mască.

Da, chiar alaltăieri, la ieșirea dintr-un magazin, un copil (cam de 5 ani), agățat de mâna mamei sale, întreba de zor, fără a primi răspuns : „Mami, de ce poartă toată lumea alea la gură?”. Ce straniu, până acum două săptămâni toți purtam măști, măști aparent invizibile, măștile autosuficienței, măștile mândriei și ale superiorității, ale vanității și ale pietății fariseice, aveam din belșug măști, le schimbam ori de câte ori doream. Acum le purtăm vizibil, pe cele ale suferinței le purtăm, dar problema e că nu le mai avem, că ele ne fac egali, că nu mai contează din ce mașină cobori și nici în ce vilă locuiești, porți la gură aceeași mască, fără cristale Swarovski, le purtăm în balul mascat al unei lumi ce nu prea se mai dă în spectacol. Un teribilist, înainte vreme, intra cu masca pe față într-o mare de oameni fără mască; acum nici teribiliștii nu mai pot intra fără mască într-o mare de oameni ce poartă mască. Spunea frumos Emil Cioran: „De ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip; acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost”.

„Ce sunt nu știu, iar ce știu nu sunt.” Trăim vremuri de cercetare, întreaga omenire e cercetată, ni se cern valorile, acum putem demonstra câtă știință avem, acum putem arăta câtă credință mai avem, acum putem demonstra ceea ce suntem. Fizic, lumea e pusă la încercare de un virus, de o entitate invizibilă. Spiritual, e pusă în discuție credința. Un lucru mi-e clar: ignoranța poate ucide trupul, iar despre suflet și minte, cred că uitarea și acedia sunt dușmanii omului modern, altfel nu-mi pot explica de ce oamenii nu vor să înțeleagă prioritatea unei încercări de a păzi cel mai mare dar al universului – VIAȚA – fie chiar și printr-o retragere în liniștea casei, pentru un timp, și de ce nu vor să înțeleagă că nu cazi din credință dacă pentru scurtă vreme nu poți veni la biserică, având libertatea de a te ruga de acasă, la fel de aprins și, de ce nu, aproape la orice oră, de a cere un sfat duhovnicesc preotului (cazul creștinilor) căruia i-ai spus ani de-a rândul cele pe care le ai în suflet. Ba chiar și cu împărtășirea, iată, fiindcă există această ispită a contradicțiilor ce ne otrăvesc mintea, chiar și cu împărtășirea se poate, conform legii, pe această perioadă determinată. Pot fi împărtășiți oamenii acasă la ei, în caz de mare necesitate, preotul poate merge, repet, conform legii, cu ciupici, mască, mănuși, dezinfectând înainte de împărtășire, dar și după, lingurița, cu o igienă a mâinilor recomandată tuturor oamenilor în perioada asta (și nu numai).

Trebuie să credem și să avem încredere că această încercare va trece, că va veni vremea, cât mai repede cu putință, în care să ne regăsim în trăirea unor clipe cu care ne-am petrecut viața până acum. Dacă nu ne împărtășim toți dintr-un potir acum, nu înseamnă că peste timp nu o să ne mai împărtășim. Dacă nu ne mai strângem mâinile acum, ori dacă nu ne mai îmbrățișăm, nu înseamnă că nu o să mai facem asta. Dacă acum nu ne mai putem aduna în biserici ori a ne strânge în hore și sârbe, nu înseamnă că nu o să mai facem acest lucru, ba da, îi vom petrece pe cei dragi fără a fi opriți de un număr anume, vom merge ca înainte la botezurile și nunțile celor apropiați, vom socializa și vom munci ca și odinioară, fără dar și poate. Cu o condiție, însă: să nu fim ignoranți acum, să facem ascultare, să avem credință și încredere că cei ce hotărăsc pentru noi vor hotărî bine și sănătos. Copiii și nepoții noștri au nevoie de un viitor curat. 

Am ajuns în punctul în care constatăm că rațiunea, rece și fixă, poate duce la un vid spiritual imens, dureros și distrugător, știința puțină îndepărtează și rănește, știința adevărată apropie (inclusiv de Dumnezeu) și vindecă. Am ajuns în punctul în care nu trebuie să uităm, un punct de resetare, în care toți factorii decidenți să ia aminte la valoarea Omului în infinitatea universului, și nu doar ca materie, ci mult mai mult, ca punct de reper, vertical și orizontal, ca-n inima crucii, pentru tot ceea ce înseamnă simțire și trăire. Dincolo de ierarhii administrative și spirituale, suntem oameni, dar acest lucru a fost uitat în ultima vreme. Înaintea lui Dumnezeu, suntem suflete, diferența dintre noi fiind nu cea a gradelor ori a distincțiilor, ci cea a faptelor, a gândirii, fiindcă doar cu acestea vom merge la judecată, restul sunt doar zorzoanele unor merite cu care ne însoțim numai pentru o bucată din viață.

Înainte de a termina aceste rânduri, am mai dat o fugă în livadă, care trebuie cosită, iar pomii trebuie văruiți, ca și cum vor fi înnobilați să rodească într-un petic de rai încercat de vânturile reci ale unor schimbări ce provoacă răni supurânde de suferința unor neînțelese trăiri. Mă întreb acum, ajuns la taste, ce ar face Hristos dacă ar veni din nou pe scena lumii din acest secol, spre judecata unui complet de jurați alcătuit din toată lumea asta. Știu sigur ce va face, în ascultare, și-ar întinde din nou mâinile pe cruce așteptând loviturile grele ale ciocanelor ce înfig piroanele unor acuze pentru care nu a fost niciodată dovedit, şi spunând din nou, trist, dar plin de iubire: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”.

Suntem încrâncenați acum pe lucrurile ce ar trebui să ne apropie. Eu vă spun un lucru: spre final – spre finalul fiecăruia dintre noi – cu trei virtuți vom fi cercetați. Cu credința, a unora mai încercată, a altora mai aprinsă, la unii fără, la alții habotnică. Cu nădejdea, săraca, cea mai căutată virtute dintre toate, pentru că e la îndemâna săracului și a bogatului deopotrivă, din sărăcia ei reușind mereu să dea câte ceva chiar și celor mai încercați dintre oameni. Cu dragostea, cea mai bogată dintre toate, la a cărei înălțime nu se pot ridica decât cei ce sunt în stare, la orice oră, să se jertfească pentru ceilalți, ca și Hristos, să se crucifice pentru ca cei de lângă să poată merge mai departe, în rodirea unor timpuri în care fiecare mugur și floare rămân un model de luptă cu încercările.

Ninge cu flori din pomi, căci s-a pornit din nou un vânt ce scutură spre cer, mii de petale dalbe ce merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire, căci din jertfa lor, cândva, în soarele verii, se vor arăta roadele unor zile de încercare și răbdare.