CIMITIRUL GÂNDURILOR NEROSTITE

Gândul, sămânța ce poate da viață cuvântului, e plăsmuirea unor simțiri încărcate din energia sufletului și întrupate în colbul minților ce poartă-n ele, zice-se, materie din praful unor stele de mult apuse.

Ce ar fi omul fără gânduri? Ce ar face omul dacă ar avea doar un număr limitat de gânduri într-o zi? Și ce am fi făcut dacă prin zidire ceilalți din jur ar fi cunoscut toate gândurile noastre și noi pe ale lor? Știu, oricare dintre situații ar fi fost dificilă și jenantă, fiindcă un om fără gânduri ar fi precum o fântână fără ciutură, ca o barcă fără vâsle, ca o pasăre fără aripi și ca un cer fără soare. Și un număr limitat de gânduri de-am avea ar fi cumplit, omul nu are sațiu la gândire, plus că nu trebuie să uităm că și-așa, cu dezlegare la infinite gânduri, opțiunile noastre sunt de cele mai multe ori limitate, puerile și repetate, rutina cotidiană transformând energia creatoare într-un banal și obositor mecanism de gândire cu orizonturi frânte în dorințe eminamente trupești, în cele despre mâncare, băutură, sex, bani și celebritate, restul trăirilor fiind minimale ori chiar absente mare parte din viață. Cât despre ceea ce gândim despre alții ori ei despre noi, nu mai zic, e cumplit, ar izbucni câte un război în fiecare clipă dacă ne-am cunoaște gândurile între noi, cu atât mai mult cu cât de foarte multe ori, să recunoaștem, ne este rușine cu propriile noastre gânduri, pentru că nu-i așa, suntem maeștri în a ne face toată viața un iad numai pentru a ne crea un colț de rai aici, pe pământ, suntem experți în a aplauda artificiile trecătoare în fața unui cer înveșmântat cu miliarde de stele și,  de ce nu, suntem profesori în a împroșca cu noroi ori vitriol, fie doar și în intimitatea unor gânduri nespuse,  în tot ceea ce nu ne convine.

Așadar, ce se întâmplă cu gândurile nespuse? Mi-ar fi plăcut să am răspunsul perfect pentru acestă întrebare, dar nu-l am, mă gândesc doar că aceste gânduri rămân acele cuvinte nerostite nu spre a da sens zicalei ce spune că tăcerea e de aur, ci pentru a mări prăpastia între ceea ce articulăm și ceea ce simțim. Altfel, omul, paradoxal, vorbește cel mai puțin taman despre lucrurile ori stările la care se gândește cel mai mult. Și uite așa miliarde de simțiri rămân neîntrupate spre prohodirea ce se face la fel de tăcut în cimitirul nerostitelor gânduri. Și poate că e mai bine așa, nu am avea niciunul din noi tăria de a spune articulat ceea ce simțim (de fiecare dată) despre colegi, despre vecini, despre șefi, despre frați, despre gustul unui fel de mâncare pe care-l mănânci din complezență ori, de ce nu, despre furiile ori bucuriile trăite față de mulți și multe în diverse situații din viață.  Și de ar fi doar asta. Mai sunt gândurile nerostite care ar zidi, cuvintele acelea nespuse care ar mângâia, trăirile acelea pe care deși ți-ai dori să le zici, le lași în ofilire, spre uscare, în timp ce lacrimile celor care ar avea nevoie de un gând bun ar putea uda deșertul imens, de necuprins deseori, ce atinge ființa umană în cele mai încercate momente, ascunzând sub dunele de dureri alte gânduri, cele mai multe încărcate cu sentimentul de neputință.

Nu articulăm tot ceea ce gândim pentru că am fi lapidați în agora mereu plină de semeni pregătiți să ridice piatra, chiar dacă, toți cei din piață, la rândul lor, sunt la fel de vinovați ori poate mult mai mult. Și uite așa purtăm în noi gânduri desfrânate și rostim, fals, doar cuvinte sobre; purtăm în noi gânduri viclene și le rostim pe cele mieroase; purtăm în noi gânduri de răzbunare și, de frica legii, le sufocăm în vorbe atent cântărite, scăpând când și când câte un cuvânt care taie în carne vie crezând că prin asta ne vom mai răcori.

 „La ce te gândești?” Iată, o întrebare pe care am adresat-o de multe ori celor de lângă noi ori, la fel de bine, întrebarea primită de la cei de lângă noi. Uneori vine un răspuns concret, alteori vine răspunsul fără sens, minciuna clasică: „la nimic”, ca și cum în stare de trezie ai putea avea vreo clipă în care gândurile să să părăsească vreo clipă. Aparent nu ne gândim la nimic, în fapt, fie și pe moment, nu ne dorim articularea gândului, nu ni-l dorim înveșmântat în hainele cuvintelor, îl vrem doar pentru noi, îl vrem îngropat în cimitirul gândurilor nerostite, îl vrem  ascuns în mormântul săpat undeva între minte și suflet, într-un loc fără niciun monument sau cruce, într-un spațiu săpat în dimensiunea unui timp peste care se va așterne uitarea, căci majoritatea gândurilor nerostite așa sfârșesc, în uitarea care, deși nedureroasă, nu aduce vindecare, ci doar amânare.

Zice Ecclesiastul așa: „gândurile lor, frica inimii, cugetarea aşteptării, toate merg spre ziua morţii! Mânia, râvna şi tulburarea, zbuciumul şi frica morţii, pizma şi cearta nu cruţă pe nimeni; şi în vremea odihnei, întru aşternut, somnul nopţii gândul lui îl împovărează”.

Gândul apasă și devine aspru judecător al conștiinței dar și tiran în imperiul propriei ființe dacă nu este rostit. Dacă nu ești în stare să transformi scânteia unui gând în lumina unui cuvânt înseamnă că nu ai puterea de a mărturisi un adevăr până la capăt, fiindcă adevărul este cel care ne poate face cu adevărat liberi, știm asta, a spus-o chiar Cuvântul (Hristos), Cel care, întrebat ce este adevărul, a tăcut, și nu pentru că n-ar fi putut răspunde, ci pentru că gândul dumnezeirii ar fi zdrobit, prin cuvânt, ceea ce oamenii nu vor să recunoască niciodată, anume că iubesc minciuna, aducând mereu drept alibi justificări precum cele ale lui Pilat. Nu e de ajuns să ne spălăm pe mâini pentru a scăpa de gândurile murdare, ele vor rămâne în continuare în noi, vor fi îngropate în cimitirul cuvintelor nerostite alături de alte gânduri, poate frumoase și bune, nerostite nici ele la vremea cuvenită, devenind toate un trecut pe care l-am trăit drept groparii unor cuvinte sortite la tăcere veșnică.