În vreo două rânduri mi-a fost dat să merg pe
drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon, 1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul,
- 250 m (sub nivelul mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu
mașina, străbătând un pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea
mileniilor, civilizația a tot înflorit.
Poate că distanța de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe
jos, ca odinioară, ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales
că o porțiune este Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta
relatare biblică, nu se sfiește să-L ispitească nici pe Hristos, îmbiindu-L la
poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.
Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt
momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par
a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind,
stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de
sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face
un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de
bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.
Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon
poate fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii
ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără
scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori
rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse
ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.
„Certând m-a certat Domnul, dar morții
nu m-a dat”.
Că vorbeam mai devreme de ispitorul diavol. O
vorbă românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie citatul,
dar cam așa e. Că doar ce am scăpat de Covid fără probleme și m-am ales cu o
crâncenă cădere pe amărâtele-mi de coaste, turtindu-le dureros, în ispitirea de
dinaintea postului cu tânguirile pe care, recunosc, nu le-aș fi avut fără
această cercetare. Zice Ecclesiastul că „în foc se lămureşte aurul, iar
oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul spune: „nu te descuraja când eşti mustrat
de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe
bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre
disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste
puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi
răbda.”
Că doare nu mă vait, mai greu e cu răbdarea,
cu vindecarea în timp. Mă gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre
Ierusalim și Ierihon, un străin pe care
jefuitorii l-au lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere,
m-am tot perpelit de ce nu s-a tradus „aproape mort” sau „pe moarte”?
Abia viu, pentru că prima viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc pentru
moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el sufletul va fi pâlpâit să iasă
din strâmtorarea unor dureri ce par a fi insuportabile.
În cădere, legea atracției gravitaționale nu
lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai timp, poți calcula
viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela, realizezi cât de
mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la înmormântare: „o clipă
numai și pe toate acestea moartea le primește”. Căderea e simplă, urmările căderii sunt
complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu
virgulă de cele mai multe ori.
Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși
ai unor clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum
poți ajuta un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins
în probleme personale ori de serviciu mărește și mai mult distanța dintre
semeni având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv
posibilitatea de a folosi spiritul unor
legi pe care prin empatie le-am putea
îmbunătăți?
Desigur, nu e cazul meu, am fost ajutat repede,
iar mâinile dibace și atente precum și palmele ce se strâng în prietenie
frumoasă au creat o stabilitate. Mai mult, că și mie-mi place hazul de necaz, pe
lângă diagnostic, a venit și vorba românească, anume că „n-am nici pe dracu`”,
asta ca încurajare, firește, că durerile doar eu le cunosc.
Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între
tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără
să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a
dus într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot
tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească suplimentar
dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.
Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai
mare ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea
tragediei umane în fața rănilor trupești și, de ce nu, sufletești. Avem acces la tratamente
moderne și cu toate astea numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem
posibilitatea de a cerceta tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate
acestea apar mereu erori și reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea)
de enorm de mulți bani pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili
pentru vindecarea celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia vii, ci mult mai aproape de moarte.
Și dacă toate acestea reprezintă mai mult
logistică, mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele,
rar găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne
rupem picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se
răscolesc organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune
și ele, cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n
suferința ce nu mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor
noștri.
Nu am curaj să gem, nu din pricina durerii, aceasta
va trece și voi uita de clipa încercării, nu am curaj să gem fiindcă mi-e frică
de nepăsare, pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia rămânând,
iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim
aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.