A
da vina pe ceilalți, a arăta cu degetul ori a te dezvinovăți pentru banalele,
puerilele și nenumăratele greșeli, păcate ori nereușite deja este un sport, un
sport pe care-l practicăm toți, aidoma scenei biblice în care, Adam și Eva, protopărinții
noștri, nu-și asumă responsabilitatea căderii și, bărbatul dă vina pe femeie,
femeia pe șarpe/diavol, fiecare dintre ei ascunzându-se de la fața lui
Dumnezeu, fugind din calea adevărului.
Este
foarte adevărat că românul, viteaz de felul lui, găsește și-n asta o portiță de
scăpare, de fapt poteca ce se înfundă când ți-e lumea mai dragă, fiindcă atunci
când ți se pare că nu-i dracul chiar atât de negru și că ești în stare
să negociezi cu el, neștiind că el joacă doar la cacealma și că e greu să mergi la mizele ridicate la fiecare nivel, te
trezești singur, în osândirea unei conștiințe ce roade asemenea unui vierme neadormit,
tânjind după timpurile în care îți folosea altfel libertatea, alegând, desigur,
binele, ca singura alternativă a trecerii diverselor punți întâlnite pe drumul
vieții.
Există
un pasaj biblic, evanghelistul Matei îl redă în capitolul IV, un pasaj în care
Hristos, dus de diavol în pustiul Carantaniei, depășește cele trei ispitiri clasice
într-o formă ce aparent pare lesne de
împlinit, greu de dus la capăt de către cei nepregătiți. Și-apoi mai e un
aspect, nu cred să fie îndemn divin căruia omul să nu-i fi stat împotrivă ori povață
față de care să nu cârtească, meteahnă omenească, deh, total diferită de
ascultarea făcută de Fiul lui Dumnezeu, fie chiar și-n cele mai grele clipe,
făcându-Se, ascultător până la moarte. Omul, nu, nu procedează așa, se complică
în văicăreli fără fundament, fie că-i prea sărac, fie că, bogat fiind, îl invidiază lumea. Dacă postește se laudă, dacă nu postește, fie se vaietă, fie
blamează postul. Se uită urât pe soarele verii și suduie frigul iernii, nici
timpul nu-i e de ajuns de fiecare dată, fie trece prea repede când toate-i merg
din plin, fie prea încet când are de așteptat, blestemând clipele ce par a sta în loc.
Foamea,
primul obstacol, foamea aia viscerală, cea care nu-ți dă pace, starea în care
nu te poți odihni nicidecum, foamea este prima ispitire, verbul a gusta
devenind poartă prin care oricând putem cădea, a mânca, devenind deja o
permanentizare a stării consum, a neputinței de a trăi, fie și pentru scurt
timp, fără această permanentă gustare. În fața foamei cad cei mai mulți, pentru
un colț de pâine, de prea multe ori, săvârșindu-se crime ce fac de rușine
întreg neamul omenesc.
Trufia,
vanitatea, iubirea de sine, mai precis a puterii sinelui, a clipelor când
spunem că nimeni nu-i ca noi (de
frumoși, deștepți, puternici, pricepuți etc.), acestea reprezintă a doua
ispită pe calea vieții. Scapi de foamea viscerală, materială și dai în beția
minții, a autosuficienței, a aripilor false, de ceară, ca cele ale lui Icar și
Dedal, cele care doar te ridică doar până la înălțimea din care, căzând, n-ai
să te mai poți ridica niciodată. Îndemnul
de a te arunca în golul propriei existențe există, mulți zdrelindu-și
genunchii, alții rupându-și gâtul, cei mai mulți pierzându-și sufletele,
aproape toți bazându-se pe falsele lor puteri, cerșind în cădere aripi
îngerești pentru a scăpa de zdrobirea adevărului.
Bogăția,
da, cea de a treia ispitire, nevinovata dorință de a avea mai mult, tot mai
mult, schimbând verbul a fi în mult mai căutatul a avea, strângând și tot
strângând, vânzând clipe din frumusețea tinereții și a puterii maturității în
încercarea de a fi bogat pentru o bătrânețe atât de săracă în putere. A-ți
vinde viața, sufletul în închinarea adusă unui ban ce nu e altceva decât ochiul
dracului (înțelepciunea populară o zice, nu eu) nu este decât iluzia că vei
reuși cu toți banii strânși să cumperi fericirea pe lângă ai trecut toată viața
și n-ai băgat-o în seamă fiindcă era sărăcăcios îmbrăcată.
Și
mai e ceva, nu te face frate cu
dracul pentru a trece puntea, la capătul celălalt nu e nimic bun, e malul
în care te așteaptă alte ispitiri, jocurile aparent nevinovate în care același
drac pe care tot dăm vina, și-a băgat coada spre a încurca ițele și așa înnodate
de prea multe compromisuri.
Dăm
vina unii pe alții și toți arătăm cu degetul spre ceilalți, cădem în banalele
ispite cotidiene, nu învățăm nimic din
greșelile trecutului, poftim la firimiturile risipite prin diversele cotloane
ale existenței, ne aruncăm în gol spre prinderea unor umbre reci și diforme,
alergăm după bogăția unei lumi pe care n-o putem stăpâni niciodată, nefiind în
stare, de altfel, să fim cu adevărat stăpâni nici pe propriile noastre
sentimente.
Ce sa comentez, ca si eu am dat vina pe..si pe...cand era mai simplu sa vad unde si de ce am gresit.Incerc sa invat mereu ce e mai bine, uneori imi iese, alteori mai dau rateuri, nu sunt mai presus de nimic si nici mai jos de nimic, e un fel de supravietuire intre nimicuri si viata.
RăspundețiȘtergereToți cădem în această greșeală, ne e mai comod, plus că, de cele mai multe ori, aparent nici nu ar fi altă rezolvare, așa că ne afundăm și mai mult în greșeală.
ȘtergereDa, degetul care arată vina în dreptul celuilalt este un deget des folosit de noi în această speță.
Padre, fix la inima merg toate cele scrise. Nu spun ca eu nu fac asa, dar cred ca prin prisma varstei sau a baietilor pe care incerc sa ii invat sa nu mai dea vina unul pe celalalt, si sa isi asume si bunele si relele, incerc si eu uneori sa ma judec pe mine si sa imi asum si vorbele si faptele. Sunt convinsa ca sunt departe de calea cea dreapta, dar imi doresc sa vad si sa inteleg ca vina o port eu, atat prin ceea ce fac, cat si prin ceea ce paarca astept de la ceilalti. Deseori sunt orbita de mirajul lucrurilor pamantesti, si apoi ma gandesc la fratele meu care a plecat intr-o clipita lasand absolut totul in urma. Mie chiar mi-a facut bine sa citesc toate astea, ma mai scutur din prostie si fala care ma incearcaa deseori. De citit si recitit.... Toate cele bune, Padre! Si multumesc!
RăspundețiȘtergereLaura, ne știm de ceva vreme, știi bine că și eu cad deseori, în online mai ales, în greșelile puerile ale comentariilor care, dincolo de hazul lor, nu au mare substanță. Altfel, oricare adult, privindu-și copiii, poate vedea în greșelile lor scăpările sale, ale părintelui care, luat de val, cândva, n-a știut să se abțină și în felul ăsta să le transmită și copiilor anumite slăbiciuni.
ȘtergerePff, nici nu vreau să mai zic câți tineri am văzut de coasa nemiloasei morți, prea mulți, de fiecare dată, după oricare dintre ei, realizând care-s cu adevărat valorile viții pe care ar trebui să o trăim aici, pe pământ în vederea unei veșnicii pe care ne-am dori-o fericită și-n lumină.
Zile bune și liniște vă doresc și eu, oameni frumoși!
Am venit pe aici, am citit, am vrut sa spun cate ceva dar am tăcut, pentru că nu știu niciodată ce mai pot spune la cuvintele tale care pătrund în suflet și, mai ales în minte, își fac loc acolo si ies la iveală atunci când îți este greu si nu stii unde sa găsești alinarea. Da, ai dreptate, e mai usor sa vezi paiul din ochiul celuilalt și mult mai usor si mai la indemana să dai vina pe el,pe dracu si ispitele pe care ti le scoate în cale, fără să te gândești o clipă că fără să îi netezesti cumva drumul, nu ar fi ajuns niciodată in preajma ta. Si probabil ca mult prea usor ne liniștim gândul stingher care încearcă să ne arate unde am gresit, spunând cu aparenta resemnare, asta e sunt om supus greșelii, mi se iartă, dracu m-a pus să fac asta!
RăspundețiȘtergereZi buna la casa ta, Victor!
Scriu tot mai rar și comentez tot mai târziu pentru că timpul mi-e potrivnic și, sincer, mai am momente în care încerc și eu să văd bârna din ochiul meu, iar pentru asta am nevoie de atenție, să nu mă judec indulgent.
ȘtergereMulțumesc frumos de tot gândul, Tiana!
Zile cu bucurie să aveți și voi!
Foarte frumos,merită citit și băgat la cap !
RăspundețiȘtergereEste așa de simplu ce ne învață Biblia,toate răspunsurile sunt acolo,dar cine o citește?
O zi buna și pace !
Nu trebuie doar citită, deși, clar, ar fi tare bine, trebuie și împlinit ce scrie în ea. Unde ne pricepem, facem, unde nu ne pricepem, întrebăm și, cu binecuvântare, împlinim.
ȘtergereSpor în toate cele bune!