DRACUL L-A PUS

 

A da vina pe ceilalți, a arăta cu degetul ori a te dezvinovăți pentru banalele, puerilele și nenumăratele greșeli, păcate ori nereușite deja este un sport, un sport pe care-l practicăm toți, aidoma scenei biblice în care, Adam și Eva, protopărinții noștri, nu-și asumă responsabilitatea căderii și, bărbatul dă vina pe femeie, femeia pe șarpe/diavol, fiecare dintre ei ascunzându-se de la fața lui Dumnezeu, fugind din calea adevărului.

Este foarte adevărat că românul, viteaz de felul lui, găsește și-n asta o portiță de scăpare, de fapt poteca ce se înfundă când ți-e lumea mai dragă, fiindcă atunci când ți se pare că nu-i dracul chiar atât de negru și că ești în stare să negociezi cu el, neștiind că el joacă doar la cacealma și că e greu să mergi  la mizele ridicate la fiecare nivel, te trezești singur, în osândirea unei conștiințe ce roade asemenea unui vierme neadormit, tânjind după timpurile în care îți folosea altfel libertatea, alegând, desigur, binele, ca singura alternativă a trecerii diverselor punți întâlnite pe drumul vieții.

Există un pasaj biblic, evanghelistul Matei îl redă în capitolul IV, un pasaj în care Hristos, dus de diavol în pustiul Carantaniei, depășește cele trei ispitiri clasice într-o  formă ce aparent pare lesne de împlinit, greu de dus la capăt de către cei nepregătiți. Și-apoi mai e un aspect, nu cred să fie îndemn divin căruia omul să nu-i fi stat împotrivă ori povață față de care să nu cârtească, meteahnă omenească, deh, total diferită de ascultarea făcută de Fiul lui Dumnezeu, fie chiar și-n cele mai grele clipe, făcându-Se, ascultător până la moarte. Omul, nu, nu procedează așa, se complică în văicăreli fără fundament, fie că-i prea sărac, fie că, bogat fiind, îl invidiază lumea. Dacă postește se laudă, dacă nu postește, fie se vaietă, fie blamează postul. Se uită urât pe soarele verii și suduie frigul iernii, nici timpul nu-i e de ajuns de fiecare dată, fie trece prea repede când toate-i merg din plin, fie prea încet când are de așteptat, blestemând  clipele ce par a sta în loc.

Foamea, primul obstacol, foamea aia viscerală, cea care nu-ți dă pace, starea în care nu te poți odihni nicidecum, foamea este prima ispitire, verbul a gusta devenind poartă prin care oricând putem cădea, a mânca, devenind deja o permanentizare a stării consum, a neputinței de a trăi, fie și pentru scurt timp, fără această permanentă gustare. În fața foamei cad cei mai mulți, pentru un colț de pâine, de prea multe ori, săvârșindu-se crime ce fac de rușine întreg neamul omenesc.

Trufia, vanitatea, iubirea de sine, mai precis a puterii sinelui, a clipelor când spunem că nimeni nu-i ca noi (de  frumoși, deștepți, puternici, pricepuți etc.), acestea reprezintă a doua ispită pe calea vieții. Scapi de foamea viscerală, materială și dai în beția minții, a autosuficienței, a aripilor false, de ceară, ca cele ale lui Icar și Dedal, cele care doar te ridică doar până la înălțimea din care, căzând, n-ai să te mai poți ridica niciodată.  Îndemnul de a te arunca în golul propriei existențe există, mulți zdrelindu-și genunchii, alții rupându-și gâtul, cei mai mulți pierzându-și sufletele, aproape toți bazându-se pe falsele lor puteri, cerșind în cădere aripi îngerești pentru a scăpa de zdrobirea adevărului.

Bogăția, da, cea de a treia ispitire, nevinovata dorință de a avea mai mult, tot mai mult, schimbând verbul a fi în mult mai căutatul a avea, strângând și tot strângând, vânzând clipe din frumusețea tinereții și a puterii maturității în încercarea de a fi bogat pentru o bătrânețe atât de săracă în putere. A-ți vinde viața, sufletul în închinarea adusă unui ban ce nu e altceva decât ochiul dracului (înțelepciunea populară o zice, nu eu) nu este decât iluzia că vei reuși cu toți banii strânși să cumperi fericirea pe lângă ai trecut toată viața și n-ai băgat-o în seamă fiindcă era sărăcăcios îmbrăcată.

Și mai e ceva,  nu te face frate cu dracul pentru a trece puntea, la capătul celălalt nu e nimic bun, e malul în care te așteaptă alte ispitiri, jocurile aparent nevinovate în care același drac pe care tot dăm vina, și-a băgat coada spre a încurca ițele și așa înnodate  de prea multe compromisuri. 

Dăm vina unii pe alții și toți arătăm cu degetul spre ceilalți, cădem în banalele ispite cotidiene, nu  învățăm nimic din greșelile trecutului, poftim la firimiturile risipite prin diversele cotloane ale existenței, ne aruncăm în gol spre prinderea unor umbre reci și diforme, alergăm după bogăția unei lumi pe care n-o putem stăpâni niciodată, nefiind în stare, de altfel, să fim cu adevărat stăpâni nici pe propriile noastre sentimente.