GÂNDURI DIN LUMINĂ

 

Gândesc, acum, matur, că raportându-ne la trăirile noastre sufletești și, implicit la prezența  noastră în biserică, că nu există o perioadă mai plină de bucurie decât aceasta, pascală, iar mărturia mea poate fi întărită de mulți, căci nu cred să fi existat copil care, la vremea sa, să nu fi așteptat nerăbdător deniile și învierea, cântatul Prohodului ori ciocnitul ouălor roșii, fiecare dintre aceste acțiuni, împărtășite cu alții, de fiecare dată în ocrotirea divină a timpului ce se sfințește în rugăciune. Și, să nu avem dubii, acesta nu-i un lucru valabil doar pentru copii, ci și pentru mulți dintre cei mari, socotind, firește, după numărul mare al celor care și-au rupt din tumultul cotidian pentru a fi împreună în rugăciune, comuniune și bucurie la sfintele slujbe.

Trăim timpuri inestetice, omenirea tot adună cicatrici pe fața-i și așa brăzdată de greșelile unui trecut încă neclarificat, cu decizii ambigue și arbitrare. Cu toate acestea, chiar și aceste timpuri, duc cu ele sensibile redescoperiri ale binelui, precum momente de regăsire a sinelui pe drumurile care, fie sunt la fel de grele ca Drumul Crucii, fie aidoma linelor zboruri în care vulturii își regăsesc echilibrul în liniile văzduhului.

Mărturisirile ascultate în ultima perioadă mi-au arătat încă odată faptul că noi, deși trăim în lumea ce se tot transformă încet, încet într-o golgotă mereu pregătită pentru răstigniri publice, deși avem printre noi tâlhari de suflete și, deopotrivă, gardieni plătiți pentru a distorsiona adevărul, putem transforma interiorul, adâncul sufletului, într-o permanentă înviere. Altfel, oarecum firesc, să ne fie frică de întuneric e omenește, de cel dinafară zic, dar să nu ajungem în trista situație de a ne fi frică de propria lumină, pentru că în viață, dacă nu arzi, nu luminezi pe nimeni. În acest sens, m-am bucurat din suflet să văd că cei pe care i-am botezat cu ani de zile în urmă,  copiii și tinerii ce au crescut și sub ochii mei, au devenit oameni în toată firea, responsabili, discuțiile cu ei devenind adevărate lecții de învățare din ambele părți, semn că cele predate cândva, rodesc prin timp mult mai frumos decât aș fi gândit vreodată.

Învierea a fost de fiecare dată o încercare, nici după aproape trei decenii de slujire nu pot stăpâni emoțiile ce apar înainte de a deschide ușile bisericii pentru a da lumină sutelor și sutelor de oameni care așteaptă afară strigarea binecunoscută. Nu din pricina rânduielii liturgice am emoții, ci pentru că în taina nopții redescopăr chipuri pe care le văd aproape zilnic, chipuri pe care le văd rar și, cu bucurie, chipuri noi, oameni care vin prima oară la noi, chemați, mai mult ca siguri, de oamenii cărora le-a priit lumina cuvântului semănat în slujirea noastră.

Am lăsat spre final bucuria de a fi între zeci de copii care, însoțiți de părinți și bunici, au participat la minunatul concurs pascal, cel de ciocnit ouă. Entuziasmul lor, emoțiile lor, dorința de a câștiga, de ce nu, ochii celor care stătea să plângă pentru că nu s-au calificat, fiecare dintre aceste stări poarte în ele o umbră de  și din lumină. Au câștigat toți, și nu de premii zic, ci de spiritul combativ de care au dat dovadă, de bucuria pe care au revărsat-o în biserică, de felul în care au știut să ne transmită nouă, celor mari, mesajul învierii, fiindcă primăvara vieții rămâne anotimpul în care nu se veștejesc niciodată sentimentele și dorințele.

Peste toate, ca să nu plictisesc, rămâne ideea despre care vorbeam mai sus, încadrată, desigur, în mesajul hristic, imperativul ce îndeamnă la bucurie. Noi trebuie să avem mereu învierea, lumina, în adâncului sufletului nostru. Indiferent cât de multe ar fi încercările și ispitele, cu sinceritate, ar trebui să ne bucurăm de micile momente de împlinire, să vedem mai mult partea plină a paharului, chiar atunci când în el sunt doar stropi de bucurie, nu doar întregul la care ne gândim mereu.

Învierea rămâne starea în care ne-am dori să ne găsească moartea și lucrarea în care trebuie să ne trăim viața. E ușor să primești lumina, e mai greu s-o păstrezi și, fără discuție să o dai mai departe celor care au rămas neluminați în bezna unor simpliste trăiri.

Nu sunt cel mai bun om în transmiterea luminii, nici cel mai luminat slujitor în purtarea ei, dar și așa, în neajunsurile mele, vă doresc tuturor să fiți purtători de lumină și bucurie, lipsiți de teamă și neajunsuri, mărturisitori ai unei învieri  în care să ne găsim locul nu doar aici, în efemera viețuire cât și dincolo de ea, în mult dorita veșnicie.

Hristos a înviat!