În vreo trei rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul
ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,
1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul
mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un
pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor, civilizația a tot înflorit. Poate că distanța
de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară,
ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este
Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se
sfiește să-L ispitească nici măcar pe
Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.
Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt
momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par
a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind,
stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de
sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face
un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de
bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.
Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate
fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii
ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără
scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori
rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse
ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.
„Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.
Că vorbeam mai devreme de ispititorul diavol. O vorbă
românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie
citatul, dar cam așa e. Mult mi frumos zice
Ecclesiastul: „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în
cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul spune: „nu te descuraja când eşti mustrat
de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe
bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre
disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste
puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi
răbda.”
Când avem dureri nu știu cum ori ce e mai greu, intensitatea
durerilor (trupești, sufletești) ori cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă
gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au
lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot
perpelit de ce nu s-a tradus „lăsându-l pe moarte”? Abia viu, pentru că
prima, era, este mai importantă viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc
pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el, în cel căzut, sufletul
va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce puteau fi insuportabile.
În cădere, mai ales în cea fizică, legea atracției
gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai
timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela,
realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la
înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”. Căderea e simplă, urmările căderii sunt
complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu
virgulă de cele mai multe ori.
Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor
clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta
un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în
probleme personale ori de serviciu, mărește și mai mult distanța dintre semeni
având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea
de a folosi spiritul unor legi pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?
O să-mi spuneți cum mi-a zis mie cândva, căzut fiind, un
prieten doctor, „n-ai nici pe dracul, părinte”, dar asta ca întărire,
dacă nu chiar ca întărâtare pentru a mă putea ridica mai ușor.
Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între
tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără
să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus
într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot
tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească
suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.
Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare
ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei
umane în fața rănilor trupești și, de ce
nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea
numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta
tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și
reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani
pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea
celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia
vii, ci mult mai aproape de moarte.
Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică,
mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar
găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem
picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc
organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele,
cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu
mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.
Cei ce sunt în suferință nici să geamă nu mai au curaj, nu că nu i-ar durea, ci fiindcă le e frică de
nepăsare, iar pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia
rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim
aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.
"Nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele"... Pffffffff, asta a făcut"apropierea" asta virtuală unde urgent sar și ni se alătură foarte mulți. În like-uri ori ba...Lipsa conectării adevărate. A profunzimii și-a omeniei. A autenticității. Oare din frica de nepăsare am ajuns mult prea păsători doar virtual? Cădere și decădere.Doamne miluiește! Irina
RăspundețiȘtergerePe facebook ai comentat cu varianta simplificată, Irina. E foarte bine, adică e bine să scrii cum te simți mai lejer acolo unde simți să faci asta.
ȘtergereNici în virtual, să știi, lumea nu e mai bună ca în realitate, e de ajuns o scânteie și se blochează, se anulează, se enervează, se trântesc și se părăsesc. Uneori rămâne doar like-ul, și ăsta, lăsat, doar doar din uitare, căci altfel... .
Seară cu bucurie!
Eu sper că cei care ținem aproape să ne plecăm fruntea, să ne privim ogorul și să ne trezim...și mai ales dincolo, în real, să punem la încolțit semințele primite aici. Tare dureros e subiectul abordat.
RăspundețiȘtergereChiar și cu fruntea plecată putem fi oameni, abia că am putea vedea mai bine pe cei căzuți, căci cu fruntea/nasul pe sus e mai greu.
ȘtergereE dureros subiectul, dar, după cum vedem, la fel de actual ca acum 200 de ani, căci din păcate prea multe nu s-au schimbat.
Iertare, am uitat să-mi scriu numele la replica anterioară. 🙏 Irina
RăspundețiȘtergereIrina, a fost doar o tachinare. Mulțumesc frumos pentru tot gândul bun!
ȘtergereȘtiu. Am simțit. Plecăciunea inimii.🙏🌹🙏
RăspundețiȘtergereAdevărat!
RăspundețiȘtergereLa multi ani , Parinte , azi Sf.Victor ! Sanatate si alese Daruri Divine ! Va citesc de cativa ani ...si-mi dati o liniste , o Pace pe care greu o mai gasim in iuresul vietii .Va multumesc !Adriana
RăspundețiȘtergereMulțumesc frumos pentru tot gândul bun, Adriana!
ȘtergereLucratori de lumina https://eraoflight.com/
RăspundețiȘtergereSint un lucrator de lumina sub numele de Anonimus pe internet sint si judecator intre ghilimele spus dar sint si de partea echilibrului care lucreaza cu extraterestri si cu Divinitatea desi nu imi este usor mai ales cu fiinte negative si uneori sint epuizat mental.
RăspundețiȘtergereLiberul arbitru încă funcționează, slavă Domnului, de aceea, cum e firesc, indiferent de ceea ce credem, în ceea ce credem, fie ne definește, fie ne îngroapă, fie ne mântuiește.
Ștergeredumnezeu iti vorbeste prin telepatie si intuiție dar trebuie sa ai rabdare uneori iti raspunde alteori nu iti raspunde sau iti va spune ca greșești sau nu, nu este neaparat obligatoriu sa te rogi ci trebuie sa fi sincer cu tine insuti si sa spui ce ai pe inima ce te supara.
RăspundețiȘtergeremesaj de la Divinitate: Eu Il Separatio cel fara de nume(Anonimus) Eu decid totul Eu sunt arjuna perfecta Eu sunt Echilibrul si Neutralitatea nimeni nu va scapa de judecata Eterna a infinitului fie ca va place sau nu va place trebuie sa va asumati consecințele voastre daca veți face fapte bune veti fi mantuiti iar daca veti face rau bine nu va fi pentru sufletele voastre.
RăspundețiȘtergere