Când ești copil ai
impresia că timpul stă în loc și că nevăzute forțe te opresc din ceea ce ți-ai
dori a fi zborul spre o libertate despre care nu știi nimic și pe care abia
aștepți s-o trăiești din plin. Mai târziu, adică atunci când crezi că nimeni nu
te poate întrece în avântul luat, că nimeni nu te poate depăși în înălțimea cu
care scrutezi văzduhul și cutreieri pământul spre a-ți bucura toate simțurile,
mai târziu, zic, realizezi că timpul nu-ți ajunge pentru a cunoaște și simți
totul, realizezi că cele pe care ai pus un preț prea mare ajung la un moment
dat fără nicio valoare și că cele pe care le-ai socotit de neluat în seamă sunt
cele care-ți definesc ființa.
Lipsa de chibzuință,
lipsa de maturitate, lipsa de orizont, de ce nu, lipsa de credință și mai ales de
încredere, duce negreșit la greșeli, de cele mai multe ori, nu copilării, ci
căderi din care unii nu se mai ridică niciodată. Independența, odată pierdută,
anulează și libertatea, dependența de cele care provoacă doar plăcere fiind
primul pas spre pierderea demnității, dezumanizarea fiind momentul în care
încetează zborul, ziua în care se opresc visele.
Căderea, mai bine spus
decăderea, apare în momentul în care libertatea este confundată cu libertinajul
și când drumul este confundat cu calea. A fi, a trăi (doar) nu înseamnă viață,
pentru că viața presupune înnobilare, cunoaștere, dorință bună, iertare,
iubire, viața este precum un vals curat printre zgomotele infernale ale unei
lumi ce se află din ce în ce mai departe de adevăr și de ascultare.
Un oarecare, să zicem
un fiu risipitor, care poate fi oricare dintre noi, un oarecare, zic, dorește
să-și trăiască viața la maxim, departe de orice regulă, departe de orice
morală, departe de lege, departe de Dumnezeu. Și o face, și o face cu acceptul
celor din jur, uneori cu cel al legii, ba chiar și cu știința lui Dumnezeu care
nu intervine, lăsând libertatea să lucreze, chiar dacă prin fapte e mutilată. Plecarea
departe, departe de tot ce este firesc reprezintă fuga omului de răspundere, este
fuga de sine și fuga de la fața lui Dumnezeu. În această fugă omul risipește
tot, în alergătura pentru a ieși în evidență, în încercarea de a epata se
pierde tot, cel mai grav este că se pierd zilele și anii, că se pierde esența
vieții.
Zicea
psalmistul: „Ce este omul, că-ți amintești de el”? Cu puțin față de îngeri l-ai
micșorat pe el. Asemănatu-ne-am dobitoacelor celor fără de minte și lor ne-am
făcut așișderea”. Da, plăceri nevinovate, căci în cădere omul atinge starea animalică, mocirla este o
confortul unor trăiri minimaliste, mintea fiind robită și convertită doar spre
trăirea unor momente de sațietate maculată, mâncarea, băutura, mai nou
drogurile, jocurile de toate felurile și industria ce vinde sex, toate fiind un
fel de roșcove pe care mulți și le-ar dori aruncate în troaca din care nu-și
mai pot ridica privirea către cer, toate fiind dorințe transformate în dependență,
motiv pentru care oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi, societatea din ce în
ce mai slăbită, prezentul din ce în ce mai instabil și viitorul din ce în ce
mai neclar.
Există un moment, momentul
venirii în fire, cum zicem noi, când vine mintea la cap, momentul acesta e
momentul în care dorul după firesc, la fel de viu ca pentru întoarcerea în
copilărie, la casa părintească, momentul acesta este atât de înălțător încât nu
mai contează mizeria din care te ridici, nici mirosul cu care alergi spre
normal, nici zdrențele ce cad de pe tine în dorința de a fi din nou curat, e
momentul în care realizezi că orice clipă din viață este importantă, că orice
zi poate fi frumoasă, că orice răsărit poate fi trăit cu dorința de a putea
visa și, mai mult, cu puterea de a iubi,
fiindcă toate acțiunile noastre rele, căderile, sunt cauzate de lipsa iubirii
ori de greșita ei înțelegere.
Altfel, trebuie să fim
sinceri, nici firescul nu e la îndemână, nici lumea pe care o definim ca
normală nu e ușoară, de fiecare dată găsim semeni, pe acei „frați” mai mari,
care, nemulțumiți de opțiunea aleasă de
Dumnezeu, adică bucuria de a-l regăsi pe fiul pierdut viu și îndreptat, își
aspresc trăirile și refuză comuniunea bucurie de a fi alături de cei care nu-și
doresc nimic mai mult decât iertarea.
Pentru a te ridica și a
te întoarce trebuie să știi unde să ajungi, să cunoști locul, să-l recunoști pe
cel care te primește. Numai cei care au trăit durerea, căderea și depărtarea,
revenind, vor simți cu adevărat atingerea iubirii, ceilalți, cei mai mulți,
socotind că iubirea li se cuvine de drept, chiar și-n inima împietrită, uită că iubirea este o ardere neîntreruptă în interiorului omului, scânteia care dă
sens și țel atât celor care se străduiesc să nu cadă, cât mai ales celor care
deja bâjbâie în întuneric căutând ridicarea, întoarcerea și iertarea.
