VA DERANJEAZA CUMVA DACA.....

Trebuia să scriu şi despre asta. Îmi stătea în gât. Ştiu că nu e frumos, că nu se cade, dar trebuie să lămuresc şi treaba asta, prin comentariile celor ce veţi citi măcar şi-n treacăt această postare.

Am fost nevoit de mult prea multe ori ca din cauza unor cunoştinţe sau chiar prieteni să sufăr, din partea unor persoane străine sau oficiale să am probleme. De care? De sănătate. Cum? Prin acceptarea păcatului, de complezenţă.

Prin urmare mi s-a întâmplat ca la anumite mese, nunţi, botezuri, cumetrii şi altele asemenea, să am parte de compania unor oameni drăguţi, atenţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Înainte de toate, vreau să reamintesc că nici eu nu sunt perfect, că am şi eu probleme ca tot omul.

Partea dificilă vine atunci când cineva de a masă te întreabă: „vă deranjează că fumez?”  Sau „vă deranjează dacă dăm muzica mai tare?”.

E, ce faci în astfel de momente. Normal că mă deranjează, că nu sunt fumător, că fumatul mă deranjează la gât, că muzica tare te face să strigi şi rămâi fără coarde vocale. Normal că mă deranjează. Dar ce faci, că e persoană cunoscută, sau e străină, şi din complezenţă zici: „nici o problemă, fumaţi, că nu mă deranjează. Şi ai făcut păcat de două ori. Odată că ai minţit, şi a doua oară că încurajezi păcatul. Plus că a doua zi nu mai poţi să cânţi nici măcar un arpegiu.

Aş putea să spun răspicat, da, mă deranjează. Şi atunci o să zică cei cu care stai la masă: „frate, asta e după altă planetă”. Şi apoi să nu-ţi mai adreseze o vorbă.

Da să nu credeţi că e uşor. Nu mă gândeam că diavolul poate să îmbrace păcatul într-un context aproape fără ieşire. Viclenie mare. Şi acţiunile pot fi extinse, că dacă nu bei cu ei şi cât ei, nu eşti bun. Dacă nu dansezi până cazi eşti slab. Dacă nu mănânci seminţe, te dai de la oraş, dacă nu bei din sticlă eşti simandicos.  Dacă şi dacă şi dacă.

Până la urmă eu să fac ceea ce simt, să spun în faţă celui ce mă întreabă că într-adevăr  mă deranjează şi fumul, şi zgomotul peste măsură, şi ploaia din stropi de salivă expectorată la ureche în timp ce se încearcă inocularea unor idei cu care nu sunt de acord.

Dacă nu sunteţi de acord cu mine, sau aveţi alte idei, vă aştept cu comentarii.

Nu e aşa că nu vă deranjează?

BETIVUL LA BISERICA

Un beţiv notoriu a venit intr-o zi la biserică, mânat de curiozitate şi din dorinţa sinceră de a se îndrepta. Drumul până la biserică îl făcea cu autobuzul, deoarece era o biserică la 2 sate. Nu mult după aceea s-a dus la biserica într-o duminica si a pus ultimul ban la colecta făcută pentru nişte familii rămase fără case din cauza apelor. Rezultatul a fost ca a trebuit sa vina pe jos de la biserica, nemaiavând bani pentru biletul autobuzului. 

Cârciumarul a auzit de aceasta întâmplare si l-a luat în băşcălie cu prima ocazie când s-a întâlnit cu el. "Am auzit ca ai prostit de tot. Ti-ai dat ultimii bani la biserica si ai venit pe jos acasă!"`, a spus acesta rânjind batjocoritor. 

"Nu m-am prostit nici măcar pe jumătate cum mă prosteam când dădeam ultimul bănuţ cârciumii dumitale", a ripostat omul. "Atunci îţi dădeam ultimul bănuţ si nici măcar nu mai puteam sa merg pe jos acasă. Mă duceau alţii!" 

PENTRU CEI INTERESATI

Pentru cei interesati, pe 27 iulie este hramul noii biserici din parohia pe care eu o pastoresc, mai precis a acelei biserici pe care o vedeti deseori la avatar, sau in fotografia blogului.

Sfântul si maritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon,(in popor sora lu' sfantul Ilie) s-a nascut la Nicomidia din parintii Eustorgios, senator pagân, si Evula, o crestina; acestia i-au dat numele de Pantoleon. Incredintat spre educatie  lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse dupa putina vreme la o cunoastere desavârsita a artei medicale intr-atât incât imparatul Maximian, care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Cum tânarul trecea in fiecare zi in fata casei unde era ascuns Sfântul Ermolae,fântul Parinte ghici dupa tinuta lui  calitatea inalta a  sufletului sau si il invita intr-o zi sa intre si incepu sa il invete ca stiinta medicala nu poate aduce decât slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mântuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfântul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei. Intr-o zi, pe când se intorcea de la Eufrosin, gasi pe drum un copil, mort dupa ce fusese muscat de o napârca. Judecând ca momentul venise sa probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chema in ajutor Numele lui Hristos si pe data copilul se ridica iar napârca muri. Atunci el alerga la Ermolae si, plin de bucurie, ceru sa primeasca fara intârziere Sfântul Botez. Ramase apoi in preajma batrânului Sfânt pentru a se bucura de invataturile lui si nu mai reveni acasa decât in a opta zi. La intrebarile tatalui sau nelinistit el raspunse ca ramasese la palat, tinut de vindecarea unui om de pe lânga imparat. Pastrând inca secreta convertirea lui, el arata in acealasi timp o adânca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatal sau de zadarnicia inchinarii la idoli.

Dupa o vreme fu adus la senator un orb care il implora pe Pantoleon sa il vindece, caci isi pierduse zadarnic toata averea pe la doctori. Increzator in Hristos, care salasluia de-acum in el cu putere, tânarul confirma in fata tatalui sau uimit ca avea sa il vindece prin harul Stapânului sau. Facu semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos si pe loc barbatul isi recapata vederea, nu numai a ochilor trupului ci si ai sufletului, caci el intelese ca Hristos il vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae impreuna cu Eustorgios, care nu dupa multa vreme adormi in pace.

Pantoleon imparti atunci mostenirea sa saracilor, elibera sclavii si se dedica si mai vârtos ingrijirii bolnavilor carora nu le cerea in schimb decât sa creada in Hristos, cel venit pe pamânt pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slavit printre Sfintii Doctori fara de arginti). Ceilalti doctori din Nicomidia incepura sa fie invidiosi pe el si cum el ingrijise pe un Crestin care tocmai fusese chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta la Maximian. Dupa ce le-a ascultat  cu tristete plângerea impotriva protejatului sau, imparatul il convoca pe cel care fusese mai inainte orb si ii puse intrebari despre ce mijloace folosise Pantoleon ca sa ii redea vederea. Precum orbul din nastere din Evanghelie, omul raspunse cu simplitate ca Pantoleon il vindecase chemând Numele lui Hristos si ca aceasta minune ii adusese adevarata lumina, aceea a credintei. Furios, imparatul ceru sa i se taie capul pe data si trimise oameni sa il gaseasca pe Pantoleon. Când Sfântul se afla inaintea lui, ii reprosa ca ar fi tradat increderea pe care i-o acordase si il acuza ca il insulta pe Asclepios si pe ceilalti zei prin credinta sa in Hristos, un om mort crucificat. Sfântul ii raspunse ca atât credinta cât si mila fata de adevaratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogatiilor si onorurilor acestei lumi de desertaciune si pentru a-si intari argumentele ii ceru lui Maximian sa il puna la incercare. Fu deci adus un paralitic, asupra caruia preotii pagâni spusera incantatiile lor, salutate batjocoritor de catre Sfânt. Cum eforturile lor ramasera fara efect, Pantoleon isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu si luând pe paralitic de mâna, il ridica in Numele lui Hristos. Numerosi pagâni, vazându-l pe om mergând plin de bucurie, crezura atunci in adevaratul Dumnezeu, in timp ce preotii pagâni insistau pe lânga imparat sa fie ucis acest rival periculos.

 Nici magulirile nici amenintarile neputând sa il faca pe Pantoleon sa isi schimbe atitudinea, tiranul il incredinta torturii. Legat de un stâlp, trupul ii fu sfâsiat cu gheare de fier apoi ranile ii fura arse cu faclii aprinse. Dar Hristos, aparut Sfântului Mucenic sub chipul parintelui sau spiritual, Sfântul Ermolae, ii spuse : "Nu te teme, copilul meu, caci sint cu tine si iti voi fi de ajutor in tot ceea ce vei suferi pentru mine". De indata tortele se stinsera iar ranile Sfântului fura vindecate.  Apoi, fie scufundat  in plumb topit, fie aruncat in mare legat de un pietroi, in toate incercarile Domnul il insotea si il pazea nevatamat. Dupa aceea fu aruncat fiarelor salbatice, dar si acolo Hristos il apara iar animalele venira gudurându-se la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Cit priveste imparatul, ramânând el mai salbatec decât niste animale fara ratiune, dadu ordin ca Sfântul sa fie legat de o roata cu lame ascutite ce urma sa fie lasata sa se rostogoleasca de pe o inaltime in fata intregului oras adunat. Din nou Domnul interveni in chip minunat. Il elibera pe slujitorul sau de legaturile lui iar roata strivi in rostogolirea ei un mare numar de necredinciosi.

Cum Maximian il intreba de unde avea o asemenea putere si cum ajunsese el la Credinta Crestina, Pantoleon ii arata unde se ascundea Ermolae, caci Dumnezeu ii facuse cunoscut ca venise vremea, pentru el si stapânul sau, sa-L marturiseasca si sa isi gaseasca in Muceninicie desavârsirea. Dupa moartea preamarita a Sfântului Ermolae si a celor impreuna cu el, tiranul il aduse din nou pe Pantoleon si pretinzând ca mucenicii se supusesera, incerca sa il convinga sa se inchine idolilor, dar preafericitul ceru sa ii vada. Suveranul raspunse ca ii trimisese in misiune intr-un alt oras iar Pantoleon ii replica : "Ai spus adevarul fara sa vrei, mincinosule, caci ei sint acum in Ierusalimul ceresc!". Constatând ca nu va putea sa il clinteasca din credinta sa, Maximian dadu atunci ordin ca Pantoleon sa fie decapitat  iar trupul sa ii fie aruncat in foc.

Sfântul ajunse cu bucurie la locul executiei, in afara orasului, dar in momentul in care calaul isi agita spada, aceasta se topi precum ceara se topeste in foc. In fata acestei minuni, soldatii care erau de fata il marturisira pe Hristos. Pantoleon ii indemna insa sa isi indeplineasca datoria si mai spuse o ultima rugaciune. Un glas de sus ii raspunse : "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon" (care inseamna "prea milostiv"). El isi intinse grumazul iar când capul ii cazu, curse lapte din gâtul lui, trupul sau deveni alb ca zapada iar maslinul uscat de care fusese legat inverzi din nou pe data si rodi cu fructe din belsug. Soldatii, carora li se daduse ordin sa arda trupul Sfântului, il incredintara credinciosilor care il ingropara cu piosenie pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul si se dusera sa propovaduiasca Vestea cea Buna si in alte locuri.

De atunci, Moastele Sfântului Pantelimon nu au incetat sa savârseasca vindecare si sa aduca harul lui Hristos, singurul Doctor al sufletelor si trupurilor, al tuturor celor care se apropie de El cu evlavie.

NU AI ASIGURARE?!? AMENDA!

Băi fraţilor, eu nu ştiu cum să o mai scot la capăt cu cei care vin să-mi facă oferte pentru tot ce mişcă sau nu mişcă din lumea asta. E o nebunie. Trebuie să ai asigurare obligatorie la maşină, ba chiar suplimentară dacă te ţine buzunarul. Trebuie mai nou să ai asigurare obligatorie la casă, una care să-ţi garanteze că dacă vin apele mari nu eşti asigurat decât pentru incendiu sau invers. Trebuie să ai asigurare pe bunuri, fie ca sunt de lunga sau scurtă durată, că de aia sunt bunuri ca să le protejezi.

Ultima modă e asigurarea pe viaţă. Asta e tare, mai ales că te asigură ei că în cazul în care mori, o să le fie bine urmaşilor. Ba chiar dacă te asiguri unde e ofertă poţi obţine chiar o înmormântare de mare clasă.

Acum eu nu ştiu dacă aţi fost nevoiţi să fiţi despăgubiţi vreodată de o societate de asigurări. E cumplit, atunci toate literele mici din subsolul paginilor de contract se fac mari, şi toate acele litere te incriminează pe tine ca asigurat de toate belele, fapt pentru care nu meriţi să fii despăgubit.

Nu mai zic dacă eşti oprit în trafic şi ofiţerul constatator exclamă plin de exuberanţă „nu ai asigurare?!? Amendăăă!”  Şi vrei nu vrei plăteşti, că e belea.

Ce mă deranjează e că nimeni nu vede faptul că nu se fac asigurări pe viaţa veşnică. Deocamdată nu există brokeri pentru astfel de poliţe, pentru că de viaţa veşnică se ocupă Dumnezeu, şi acolo nu scapi cu o amendă plătibilă în 24 de ore la jumătate. Nu. Acolo plăteşti amendă pentru veşnicie în veşnicie.

Nu vreau să vă sperii şi să credeţi că vi se mai cere ceva bănuţi în plus pentru asta. Nicidecum. Asigurarea pentru viaţa veşnică se face prin fapte bune, prin rugăciune, prin post, prin iertare, prin iubire,şi prin alte asemenea „mărunţişuri” .  

În încheiere aş dori să vă spun că în viaţa de zi cu zi poate că sunt bune asigurările. Ceea ce vreau eu să subliniez e că pentru viaţa veşnică chiar trebuie să ai o asigurare beton.

Dacă nu ştiţi cum se încheie o asigurare pe viaţa veşnică, mai treceţi pe la biserică. 

DUMNEZEU IN CONCEDIU

Ştiţi ce? Satana vrea să îmi pună piedică de multe ori, şi sunt convins că şi vouă. Cum? Păi să vedeţi.

Se întâmplă de multe ori, în situaţii din viaţă de obicei disperate, când nu mai vedem rezolvarea anumitor lucruri. Şi atunci vine Aghiuţă şi îţi şopteşte mieros „unde e Dumnezeu, nu e aşa că nu există? Că dacă exista te ajuta, nu te lăsa ca acum să te pierzi în boală şi necazuri, să îţi ia apele casa, sau să-ţi mistuie focul agoniseala”. Ba de multe ori prin gura semenilor noştri ţi se transmite că Dumnezeu nu te poate auzi că poate e în vacanţă, în concediu.

Nu ştiu dacă vouă, dar mie mi s-a întâmplat de multe ori să aud astfel de discuţii. Fapt pentru care aş veni în sprijinul celor ce cad în deznădejde cu un cuvânt spus taman de Mântuitorul „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul Ioan scrie: „Şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).

Ceea ce înseamnă că Dumnezeu ştie sigur că omul are necazuri, dar că le poate depăşi prin îndrăznirea de a cere ajutor. Şi mai e ceva, cei care se revoltă atunci când sunt la ananghie şi îşi aduc aminte Dumnezeu să se gândească şi la faptul că atunci când le era foarte bine uitau că există cineva deasupra lor, ignorând total divinitatea.

E trist dacă nu simţi prezenţa lui Dumnezeu. E trist pentru că dacă analizăm bine, chiar şi un animal lipsit de conştiinţă îşi recunoaşte stăpânul şi-l slujeşte chiar dacă de multe ori stăpânul îl bate (vezi calul) sau îl îndepărtează cu cuvinte grele (vezi câinele). Ele animalele nu cârtesc, îşi fac treaba şi-şi  recunosc stăpânul. Numai noi nu recunoaştem pe Cel ce ne-a creat, pe Cel ce ne-a lăsat libertatea de a alege între bine şi rău, pe Cel ce aşteaptă îndreptarea noastră conştientă de la răul pe care l-am ales şi care ne face rău.

Ei bine, să ştiţi că Dumnezeu nu-şi ia niciodată concediu, nu e niciodată în vacanţă. El veghează continuu la creaţie, la omul pe care l-a pus stăpân al creaţiei, la omul care la vreme de încercare blestemă pe Dumnezeu care nu e vinovat cu nimic în alegerea rea a omului. Pentru  aceşti oameni  care îşi renegă şi părinţii şi prietenii şi fraţii, pentru aceşti oameni care îşi dispreţuiesc propria fiinţă există acelaşi Dumnezeu, acelaşi Creator, acelaşi veşnic părinte care aşteaptă întoarcerea fiului risipitor acasă.

Nu e bine să luăm în deşert, în râs, numele şi lucrarea lui Dumnezeu spunând că e în concediu. Să ne rugăm ca să vegheze asupra noastră la bine, să ne ferească de rău, să ne întărească la vreme de ispită şi de ce nu, pentru cei care au posibilitatea, să-i ocrotească când sunt plecaţi în concediu sau vacanţă, pentru că Dumnezeu  nu are niciodată concediu. Şi ar mai fi ceva. Dacă plecaţi în concediu sau vacanţă, poate aveţi timp să treceţi şi pe la biserică, pe la căpătâiul celor adormiţi din familie, să simţiţi cum odihna trupului ostenit de muncă se contopeşte cu ohihna sufletească, cu împăcarea şi cu rugăciunea.

NU MANCA FRUCTUL OPRIT

Sunt fascinat de predispoziţia oamenilor de a avea ceea ce este interzis, de a gusta ceea ce nu le face bine, de a experimenta noul chiar dacă e periculos.

Există un  proverb care spune că tot ce e bun în viaţă ori e ilegal, ori e imoral, ori îngraşă. De unde şi vedem puşcării pline, moralitate la pământ şi obezitate cât cuprinde. Ba ni se spune că „plăcut la vedere şi bun la gust era fructul oprit”, acela despre care mulţi zic că era „ mărul lui Adam” şi care de fapt era fructul pomului cunoştinţei binelui şi al răului.

Deci chiar şi protopărinţii noştri au avut gusturile noastre, dorinţa de a vedea cum este un lucru, indiferent de risc, care în cazul lor şi al nostru, a fost acceptarea morţii ca plată a poftei şi neascultării.

Şi să ştiţi că acest sentiment îl avem toţi, pentru că nu cred că există persoană care să treacă pe lângă o gogoşerie de exemplu, şi să nu înghită în sec. Nu ştiu dacă cineva în copilărie sau chiar la vremea maturităţii nu s-a uitat cu jind la cireşele sau merele vecinilor. De multe ori copii şi poate mari, ne-am dorit să mâncăm de la alţii, pe ideea că e mai bun de la altul.

Astea sunt lucruri minore, dar au aceeaşi idee. Că omul e supus mereu dorinţei de a gusta fructul oprit. E vorba de poftă, pentru că sunt convins că Adam şi Eva nu au mâncat o ladă de fructe, decât au gustat. Şi noi la fel, dorim să gustăm, să vedem cum e. De fapt spunem de multe ori că „ pofta e mare”. Numai că această poftă îndeamnă pe om să guste şi alcoolul, şi tutunul, şi drogul, şi dulcele, şi alte asemenea elemente care creează dependenţă şi implicit scurtarea vieţii cu finalul de care vorbeam mai sus , anume moartea.

Vă spun sigur că în această ecuaţie, în care avem 2 termeni cunoscuţi, omul şi ispita, mai intră şi termenul necunoscut pe care de multe ori îl numim diavol. Se poate vedea acest lucru foarte simplu când îţi doreşti să posteşti. Atunci vin toate poftele, atunci apar durerile de stomac, atunci apar ca din senin ispitele, drumurile, necazurile sau bucuriile ce trebuie hrănite bine, în nici un caz cu hrana de post.

Sunt unii care doresc să se lase de alcool sau fumat şi atunci apare mereu cineva care să-ţi dea o ţigară gratis, „să-ţi facă cinste” cu un pahar şi uite-aşa se alege praful de dorinţa de a scăpa de un viciu. Şi când vrei să faci o cură de slăbire, ba vine Crăciunul, ba Paştele, ba ziua cuiva, te duci pe la părinţi şi nu poţi să refuzi o mâncare „ca la mama acasă”. Să-mi spună orice şofer că pe o şosea liberă, dreaptă cu un asfalt rezonabil merge cu 50 km/oră, fără să fie tentat să calce acceleraţia.

E greu cu fructul oprit. Sincer nu ştiu rezolvarea, pentru că văd că acest copac face fructe tot timpul anului, şi are ramurile încărcate mereu, şi aplecate să ajungă toată lumea să ia un fruct. Şi ceea ce este mai interesant că nu toate fructele au acelaşi gust. Nu. Fiecare fruct capătă un gust  în funcţie de ceea ce gândeşte omul.

Şi dacă de obicei după ce mâncăm trebuie să bem ceva, m-aş bucura dacă omul, ar înseta spre cunoaşterea lui Dumnezeu, cel ce poate să stingă văpaia dorinţei de a consuma din fructul oprit.

PRIVIREA

In Evanghelia dupa Luca scrie:
Dar Petru a spus: „ nu stiu despre ce vorbesti, nu-L cunosc pe omul acesta”. In acel moment, chiar in timp ce vorbea, un cocos a cantat, iar Domnul s-a intors si a privit drept spre Petru… iar Petru a iesit afara si a plans.
M-am inteles intotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, ii multumesc, ii cer si-L preaslavesc.
Dar am avut intotdeauna sentimentul ca doreste sa-l privesc in fata… Iar eu nu pot. Chiar si cand ii vorbesc, ma uit in alta parte atunci cand simt ca el ma priveste direct. Ma tem de fiecare data ca voi descoperi o acuzatie nerostita in ochii sai, pentru vreun pacat nemarturisit. Sau poate vreo cerere: poate ca asteapta ceva de la mine.
Intr-o zi, mi-am adunat tot curajul si l-am privit in ochi! Nu exista nici o acuzatie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care il puteai citi in ochii lui era: „Te iubesc”.
La fel ca si Petru, am iesit afara si am plans.

 Dupa Anthony de Mello, Cântecul pasarii

FOARTE TARE FRATE

De multe ori oamenii doresc să vadă minuni pentru a crede. Nu ne dăm seama că de fapt Dumnezeu poate să facă minuni şi prin lucruri simple, unele chiar ilare. Fapt pentru care aş dori ca printr-un banc să vă arăt că Dumnezeu ne ascultă cererea şi ne-o împlineşte.
Aşa se face că un om sărac, cu mulţi copii şi multe lipsuri se duce la biserică se se roage. Rugăciunea era una des întalnită azi: "Doamne, vreau şi eu Te rog, dacă se poate să câştig un milion ca să am ce pune copilor pe masă"!
În timpul rugăciunii, în biserică, lângă el a venit un domn bine îmbrăcat, care cu voce impunătorae a început să se roage :"Doamne dă-mi şi mie posibilitatea să găsesc 100 de milioane pentru a repune afacerea pe picioare"!
Săracul cerea un milion, bogatul cu oful lui 100 de milioane. Într-un moment, când privirile li s-au întâlnit, bogatul a scos un milion din buzunar, i l-a dat săracului şi a spus:" ţine mă un milion de la mine şi nu-L mai ţine ocupat pe Dumnezeu cu cererea ta, ca să aibă timp de mine".
Ideea este că cel ce avea nevoie cu adevărat de ajutor de la Dumnezeu, l-a primit. Forma în care a fost ajutat e una hilară, fără însă să ştirbească cu ceva minunata lucrare a lui Dumnezeu din viaţa noastră.
Apropo, aveţi grijă ce cereţi si cat  când vă rugaţi.

Primită pe mail.

ESTI BOGAT SAU SARAC?

Intr-o zi, un tata bogat,  si-a dus copilul sa-si petreaca o noapte la o familie foarte saraca, cu scopul de a-i arata acestuia realitatile vietii oamenilor care nu au bani.

La intoarcerea acasa, tatal l-a intrebat pe copil despre ceea ce crede in privinta experientei traite, iar acesta i-a spus:

“- Tata, a fost o experienta foarte buna.

Am invatat ca noi avem un caine, iar ei au patru caini, noi avem o piscina, iar ei au lacul intreg,

Noi avem un acoperis luminos, iar ei au cerul cu stelele si luna,
Noi avem o veranda si o gradina frumoase, iar ei au padurea intreaga.”

Tatal sau incremeni la cele auzite, iar fiul incheie:

“- Iti multumesc, tata, ca mi-ai aratat ce saraci suntem!”

Concluzie:

Cand masuram ceea ce avem, rezultatul este perceptia noastra despre viata.

Daca avem dragoste, prieteni, sanatate, simtul umorului si gandire pozitiva, avem totul in viata.

Daca il avem pe Dumnezeu vesnic deasupra noastra, avem viata.  Intrebarea este :

ESTI BOGAT SAU SARAC?




De pe net.

DE CE DOAMNE, DE CE?

E o întrebare deseori întâlnită pe buzele noastre, una mult prea întâlnită la vreme de necaz. Urmărim mulţi dintre noi nenorocirea abătută peste o parte a ţării, ape puhoaie, bătrâni i cu lucruri adunate de-o viaţă strânse într-o bocceluţă, copii speriaţi şi autorităţi neputincioase  în faţa autorităţii divine. Pe buzele multora se citeşte întrebarea „de ce Doamne, de ce?”

Aş putea da un răspuns biblic la început  “Mai buna este întristarea decât râsul, căci prin întristarea feţei, inima se face mai bună.”   Eclesiastul 7, 3

Aşadar în timpul vieţii noastre pline de veselie nu ne aducem aminte de Dumnezeu, ci doar atunci când suntem la ananghie strigăm cu ochii ridicaţi la cer şi cerem îndurare.

Strigăm la moartea celor dragi, strigăm la examenele vieţii, strigăm la boală şi la durere sufletească, strigăm şi cerem avuţie multă, strigăm împotriva duşmanilor noştri, strigăm împotriva vieţii. Cerem de la Dumnezeu în tot timpul şi nu dăm nimic. Apoi când Dumnezeu, îşi arată dreptatea acolo unde nu mai este iubire, acolo unde este nevoie aduce apă ca să stingă văpaia focului izvorât din mânie. Unde  sunt ape tulburi aduce focul ca să mistuie răutatea.

Nouă nu ne place dreptatea lui Dumnezeu şi strigăm „ de ce Doamne”. De ce ai adus acum puhoaie, de ce aduci cutremure, foc şi uragane, de ce aduci moarte  Tu care răsari viaţă.

Dacă am fi fost apropiaţi de El, nu aveam aceste plăgi, am fi ştiut că Scriptura spune “nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te întăresc şi tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.”   Isaia 41, 10 

Din cauza învârtoşării noastre ne arată Dumnezeu puterea Sa. Cine ne opreşte pe noi atunci când ne este bine să strigăm către El, să-i mulţumim pentru bucuria noastră. Nu ne opreşte nimeni şi totuşi nu strigăm, suntem muţi. Dar gura ni se deschide când dăm de greu, ne aducem aminte că El există, că e peste orice stăpânire neputincioasă a acestei lumi, şi strigăm „de ce Doamne, de ce?!”

HOROSCOPUL

E o chestie şi cu horoscopul acesta. Foarte multă lume nu pleacă la drum sau la serviciu până nu citeşte sau ascultă horoscopul. Vor să vadă ce spun stelele, astrele, care între noi fie vorba nu sunt nimic altceva decât nişte corpuri cu textura apropiată de a pământului, ori dacă nu, având o compoziţie gazoasă, de gheaţă sau metalică. Nimic deosebit, nimic ieşit din comun. Unde pui că ele au fost create ca şi pământul de Dumnezeu, ca atare nu au proprietăţi deosebite în coordonarea vieţii umane. Poate cel mult, poziţionarea lor în anumite momente ale anului pot avea influenţe asupra forţei de gravitaţie a lucrurilor înconjurătoare, sau a temperaturii. Dar de aici şi până a influenţa starea banilor de la bancă e mult de tot.

Şi totuşi, ca orice muritor şi eu la un moment dat am urmărit horoscopul. Frumos, îmi spunea de succes în dragoste şi eu eram însurat, îmi spunea duduia de la televizor că e posibil să am o întâlnire de afaceri şi eu trebuia să merg la sapă, îmi prevestea că e posibil să am dureri de cap din cauza şefilor şi eu aveam bătăi în palmă.

Horoscop, asta e. Dar am mai încercat, nu m-am lăsat. Am zis că poate nu ştiu eu, că o fi ascendent în altă zodie, o fi cu vreo conjunctură a lui Jupiter cu Saturn, o fi de la luna nouă sau de la Mercur. Nimic. Nu mergea nimic.

Şi normal că nu avea cum să meargă, că viaţa omului nu are nici o treabă cu horoscopul. Că dacă ar fi să muncim şi să ne bucurăm  după cum ne spune horoscopul am muri de. Comicul începe când se întâlnesc două  persoane pentru o relaţie şi după  ce ea sau el întreabă „ ce zodie eşti?”, urmează un pic de linişte şi concluzia „ nu cred că va merge, eu sunt Scorpion şi tu Berbec, nu suntem compatibili”. Bineînţeles că există şi reversul celor care s-au căsătorit din compatibilitate, şi au dat înainte ca Racul. Dar daca aşa a spus horoscopul………. .

Ei, fraţilor, nu vreau să supăr pe nimeni, vreau decât să spun că libertatea  pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu trebuie speculată pentru un trai care nu trebuie să fie ghidat nicidecum de horoscop. Că libertatea deciziilor vin din conştiinţă şi din credinţă. Că nu contează la ce oră te-ai născut, în ce an sau lună, ci contează ce ai făcut după ce ai venit pe lume, cum ai folosit timpul. Nu e important că eşti Taur, în semn de foc născut în anul Porcului, ci e important să ştii că eşti om creat după chipul lui Dumnezeu, şi că o mai mare cinste ca asta nu există în întreg universul.

Şi când vă spun aceste lucruri, cu siguranţă nu am consultat horoscopul, poate şi de frica faptului că azi ar fi trebuit să fiu pe o plajă însorită dintr-o ţară exotică, că aşa le-a fost prezis săgetătorilor.

Şi cum nu s-a împlinit previziunea, mă văd nevoit să vă spun că „ vrabia mălai visează” atunci când se uită după cai verzi pe pereţi.

CREIONUL

Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă: - Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine? Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului: - E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare. Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el. - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea! - Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea. Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta."

Ce frumos e să fim ca şi un creion care să aibă o mână de conducător(Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare(necazuri care nu ascuţă în cele ale vieţii), dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Dar cel mai important este interiorul creionului. Doamne ajută-ne să putem înţelege această pildă pentru a fi cât mai buni şi să lăsăm urme demne de urmat.

http://www.ortodoxiatinerilor.ro

GHICI GHICITOAREA MEA

Sunt momente în viaţă când crezi că unele lucruri sunt foarte importante, că doar lor şi numai lor trebuie să le dai atenţie, că de ele atârnă totul, că restul sunt insignifiante. De prea multe ori noi oamenii  supraevaluăm lucrurile mărunte, lăsând în umbră pe cele cu adevărat valoroase.

Sunt şi lucruri de care suntem dependenţi şi  pentru care la momentul respectiv nu avem alternativă.

Astfel se face că în pruncie suntem dependenţi de alăptat şi legănat, universul copilului fiind marcat de aceste activităţi. Creştem şi mergând la grădiniţă credem că lumea întreagă se bazează pe construcţia cuburilor, pe zornăitul camioanelor de plastic şi pieptănatul păpuşilor. Apoi clasele primare sunt cele care ne descopereau nouă, celor maturi de astăzi, lucrul cu traforajul, iar celor de azi jocurile pe calculator, toţi copiii fiind obsedaţi, fiecare la timpul lui, de aceste jocuri ale copilăriei care devin de prea multe ori mai importante decât familia.

Nici perioada gimnaziului nu e de neglijat, pentru că personal îmi aduc aminte că jucam ore întregi de fotbal, eram vara mai tot timpul la scăldat şi iarna la sanie. Aceste lucruri mi se păreau a fi adevărata viaţă, nu concepeam ca cineva să schimbe ritmul, bioritmul acelor zile.

Normal că adolescenţa are ale priorităţi, freza de exemplu, cum stă părul, ore de privit în oglindă, lucru valabil pentru fete şi băieţi; probarea de ţinute şi ascultarea unui tip de muzică în cercul de prieteni care normal şi tipic vârstei sunt mai importanţi decât orice pe lume.

Trece timpul te trezeşti proaspăt căsătorit şi constaţi că cel de lângă tine este totul, până apare copilul care îţi schimbă opţiunea şi ai face orice pentru el. În această perioadă unii se căsătoresc cu jobul, orele de muncă şi dorinţa de afirmare depăşind orice alt sentiment.

Maturitatea îşi schimbă planul şi crezi că cel mai important în viaţă e să ai o casă mare şi o maşină belea, pentru care apar ratele la bănci şi firele albe de păr.

Şi uite aşa vine bătrâneţea. La tinereţe nici prin minte nu-ţi trece că poţi vreodată bătrân. Şi te gândeşti că odinioară erai ahtiat după lapte, apoi după sucuri, apoi o bere, o tărie, un vin, apoi gerovital, ceaiuri şi poate că iar lapte.

Înainte cădeai fără să te doară, fără să-ţi rupi nimic. Apoi te loveai şi chiar dacă te durea nu spuneai, apoi de doare fără se te loveşti şi te rupi fără să faci nimic.

Întrebarea mea este: ce e cel mai important în viaţă? În această ecuaţie L-am exclus pe Dumnezeu, deoarece în toate aceste perioade ale vieţii noastre El este o cantitate neglijabilă, din punctul nostru de vedere, deoarece în fiecare vârstă Dumnezeu nu  este niciodată pe primul loc. Poate doar pe patul morţii, despre care nu am spus nimic.

Deci ce e mai important în viaţă? 

Şi zic asta deoarece Biblia ne spune prin cuvântul lui Hristos: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

Ghici ghicitoarea mea? Ce ziceti?

TELECOMANDA

Nu mai este mult. Nu mai este mult şi vom fi controlaţi de sistemul informatic până în cele mai mici detalii. Chiar dacă pare contra naturii, chiar dacă pentru unii e hilar şi pentru alţii e groaznic, tendinţa este de pierdere a identităţii umane în favoarea controlului informatic.

Ceea ce este ciudat este că omul nu se opune, ba aş putea spune chiar că se bucură de ofertele generoase ce vin din partea tehnologiei, doar pentru simplu fapt că va munci mai puţin(chipurile) şi pentru că va gândi mai puţin.

Azi mai toate lucrurile sunt dependente de tehnologia informatică şi digitală.  Cumpărăm, vindem, citim şi vorbim sub era sistemului informatizat.

Îmi aduc aminte că în copilărie aveam telefon dependent de centrală şi televizor alb-negru funcţionabil pe bază de pumni, obligatoriu supus reparaţiilor înaintea sărbătorilor. Şi sincer eram şi atunci informat, pentru că existau cărţile, ştiţi voi, acele chestii cu pagini de hârtie de care se feresc tinerii din ziua de azi.

Nu tânjesc neapărat pentru a mă întoarce în timp la ceea ce aveam atunci. Numai că noi suntem dependenţi de tehnică, de telecomandă. Şi aici nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar avem porţile care se deschid la telecomandă, avem uşa care se deschide automat, geam cu senzor pentru picătura de ploaie care se închide automat, avem televizoare, DVD-uri şi alte aparate cu telecomandă. Noi doar stăm şi stăm. E cumplit dacă se opreşte curentul o zi întreagă, suntem disperaţi că nu putem folosi nimic. Suntem distruşi dacă la ceas de seară se duc bateriile telecomenzii pentru că butonarea obsesivă a programelor se face doar stând în poziţia şezut sau culcat. Ba mai mult sunt televizoare care nu mai pot fi manevrate decât din telecomandă, dacă aceasta se strică te uiţi la televizor ca la mobilă.

Ca să nu mai vorbesc de telefoanele mobile, e disperare frate, suntem aproape obligaţi să vorbim acele 1000, 2000 de minute incluse, stăm cu telefonul la ureche non-stop, sau dacă nu, ne asortăm îmbrăcămintea cu un sistem handsfree care devine un fel de bubă agăţată hidos de urechea noastră.

Probabil, că acea telecomandă universală existentă azi prin pieţe va fi modernizată spre a putea fi folosită în aproape orice domeniu, la orice aparat. Vom avea mereu la noi o telecomandă, unul sau mai multe telefoane, laptopul, handsfree-ul, stickul, modemul şi o geantă pentru a căra tehnologia, care nu-i aşa, ne face viaţa mai uşoară. Sanchi.

Aceste aparaturi au pătruns în şcoli, spitale, biserici. Nu poţi învăţa, nu te poţi duce să te tratezi sau să vizitezi un bolnav, nu te poţi ruga lui Dumnezeu fără să fii deranjat de soneriile care mai de care în pas cu moda. E „foarte plăcut” să auzi la o înmormântare un telefon care sună pe melodia happy birthday , sau la spital să sune un telefon cu inspiraţie folclorică gen ce stai omule aşa, toarnă-ţi în pahar şi bea.

Nu vreau să par ciudat doar pentru că eu sunt preot şi lucrez mai mult cu sufletul. Doar că e cumplit să vezi că viaţa noastră începe să se rezume la ceea ce ne face tehnologia, la o lamentare penibilă în faţa vieţii, la o dependenţă de telecomandă, în defavoarea folosirii creierului, minţii, sufletului şi trupului pentru o trăire adevărată

DE CE TIPA OAMENII CAND SE CEARTA?

Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine?  intreba din nou inteleptul.

- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

Preluare www.ortodoxiatinerilor.ro

COPII BATRANI

Când eram copil şi auzeam pe cine spunând că are 35-40 de ani, credeam despre respectiva persoana ca e bătrână. Mă gândeam şi ziceam „mamăăă,  40 de ani”, înţelegându-se de aici că cei care aveau 80-90 deja mi se păreau de o vârstă cu pământul. Doar că odată cu trecerea timpului  vârsta de 40 mi se pare o copilărie, ţinând cont de faptul că acum bătrâni mi se par cei de peste 70 de ani.

Oricum nu asta e problema. Problema este că cei tineri, mulţi dintre ei, sunt deja bătrâni, în ciuda a ceea ce spune actul de identitate. Sunt bătrâni prin aspect, prin mişcare, prin gândire, prin simţire.

Am fost prin oraş, merg deseori, şi de fiecare dată încerc să ghicesc ce este în mintea oamenilor, în sufletul lor, studiindu-le mimica, gesturile, modul de a mânca sau felul în care se îmbracă.

Şi ieri am văzut ceea ce bănuiam mai demult. Că oamenii îmbătrânesc mai repede, că oamenii mor mai repede, că oamenii fac totul pe repede, grăbindu-se spre nicăieri să culeagă nimic.

La un punct de vânzare, o fată de vreo 17-18 ani, obosită ca la 50 de ani, vopsită ca la 60, încerca cu o voce pierdută să atragă clienţii spre produsele deja aproape expirate, produse care, spunea ea, fac o piele fină şi catifelată, revigorând ţesuturile distruse şi bla bla bla. Suna aşa de fals, era aşa de deprimant să vezi cum nimeni nu dorea, cum toţi care treceau zâmbeau trist, conştienţi că revigorarea nu poate veni din creme vândute de o fată îmbătrânită de la 17 ani.

Pe lângă ea a trecut şi un tip care era cam de vârsta mea pe care l-a abordat. A refuzat-o politicos. Nu avea timp, era încărunţit, o geantă grea şi un telefon cât palma, cu „jde” mii de funcţii trăda o muncă istovitoare care numai pentru revigorat pielea nu i-ar fi acordat timp. Probabil se grăbea pre casa unde copilul îmbătrânit de aşteptare îşi aştepta tatăl îmbătrânit de muncă pentru a vorbi 5 minute, înainte de a suna telefonul cu multe funcţii.

Daca ar fi să vă spun câţi tineri bătrâni am văzut la semafoare, sau pe stradă ar trebui sa scriu o juma’ de zi. Toţi alergăm, toţi muncim, ni se cere tot mai mult şi ni se oferă tot mai puţin. Noi cerem de la noi mult şi ne oferim puţin.

Ştiţi ce mă sperie, că graba de acum în câtva timp se va transforma în fugă şi goană. O să vezi oamenii fugind la pâine, la serviciu, la masă,  o să-i vezi mergând mâncând, o să vezi doar alergători de cursă lungă, maratonul devenind un mod de viaţă. Şi dacă te grăbeşti în viaţă înseamnă că te grăbeşti spre moarte, făcând posibil ceea ce gândeam eu în copilărie, şi anume că la 40 de ani eşti un om bătrân.

Nu ştiu dacă toţi cunosc dictonul latin „festina lente”(grăbeşte-te încet), dar sunt convins că ar cam fi timpul să-l aplicăm. Pentru că nu cred că Dumnezeu ne-a creat ca să ne punem pe fugă, ci ne-a creat pentru a ne bucura din plin de cele oferite, ca să putem trăi mulţi ani fericiţi.

Cine nu vrea, să fugă. Nu-l opreşte nimeni

CEASCA DE CAFEA

Nu sunt bautor înrăit de cafea, am baut intr-o perioada, dar pentru marea majoritate a celor care se delecteaza cu gustul cafelei, primind pe mail o frumoasa povestioara(pe care mulţi poate că o ştiţi) am socotit de cuviinta ca atunci cand ai timp de o cafeluta, sa o servesti citind aceasta postare.

Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case, au facut o vizita unui fost profesor din facultate.

Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :

"- Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine, goale pe masa.

E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.

Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust.

Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru.

Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca, si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti.

Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.

Cafeaua buna este viata, iar: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate reprezinta cestile.

Ele ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA.

Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.

Cateodata concentrandu-te doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.

Savurati cafeaua, nu cestile!

Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa."

Primita pe mail.

MINCINOSII OFTICATI

În viaţă îţi este dat să vezi multe şi să auzi multe. Să trăieşti lângă oameni pe care trebuie să-i suporţi pentru că  fac parte din colectivul de muncă, că poate-ţi sunt vecini, uneori rude, prieteni sau colegi, şi să-i suporţi cu toate problemele lor, cu fanteziile şi poveştile lor, cu obiceiurile şi ticurile dobândite în timpul vieţii.

Însă ceea ce este mai trist e că trebuie să le accepţi şi falsitatea, minciuna prefăcătoria, lăudăroşeniile, fiţele de doi bani şi sfaturile date la tot pasul. Altfel spus, sunt convins că aveţi contact cu oameni care abundă de falsitate şi prefăcătorie, linguşitori până la scârbă, care doresc să-ţi intre pe sub piele pentru aţi lăsa acolo venin. Oameni care se dau importanţi atunci când ies în societate, care fac mofturi când ospătarul nu soseşte în 3 secunde să-l servească, când el acasă stă nemâncat şi două zile. Oameni care se uită după femeile altora, sau femei care se uită după bărbaţii altora lăudându-se cu super potenţa lor, când de fapt ei acasă nu sunt în stare să-şi facă căsnicia să se mişte. Oameni care fac mofturi la mâncare, (eu nu mănânc din aia, eu nu beau din aia, eu fac în alt fel) şi acasă mănâncă ce se găseşte. Oameni care nu au făcut nimic în viaţă, dar care te corectează în orice lucru pe care-l faci zicând: „eu dacă eram în locul tău făceam altfel, să vii să vezi la mine cum am făcut, asta nu e nimic să-ţi arăt eu cum se face”, iar la ei e vai şi-amar.

Ceea ce mi se pare ciudat însă e că aceşti oameni au o mare putere de convingere deşi ei sunt nişte mincinoşi, de multe ori ei crezând ceea ce spun, pentru ei aceste refulări devenind o a doua natură, făcându-te pe tine cel care doreşti să te menţii vertical, să crezi că tu eşti cel incorect, şi că de fapt ei fac ceea ce e bine.

Aceşti mincinoşi, pe care de altfel nu-i judec ci încerc să-i înţeleg , pentru că nu le doresc decât ceea ce-mi doresc mie, sunt suflete rătăcitoare printr-o viaţă bazată pe minciună. Ei nu sunt doar mincinoşi, sunt mincinoşi ofticaţi. Sunt ofticaţi că din lene, din lipsă de voinţă şi chiar de credinţă, doresc ceea ce nu este al lor. Râmnesc la femeia/bărbatul, maşina, curtea, casa, copii sau viaţa celor de lângă ei, negăsind niciodată dorinţa de a face ce fac cei la care râmnesc, dintr-o mândrie cronică.

Dacă nu credeţi ceea ce vă spun eu, înseamnă că ori locuiţi într-o localitate perfectă, ori staţi pe o insulă aproape pustie, ori vă număraţi (Doamne fereşte), printre nefericiţii de care vorbeam mai sus.

Când îi mai întâlniţi încercaţi să le spuneţi că de fapt viaţa e altfel, e bazată pe realitate, că visurile sunt pentru noapte, că fiecare are familia lui, casa lui, munca lui, priceperea lui, şi că sfaturile sunt valabile numai când vin de la persoane autorizate prin fapte, nu prin vorbe.

BAGAJUL

Atunci când îţi începi viaţa ai în mână o valijoară.
Pe măsură ce trec anii bagajul tău însă se măreşte.
Pentru că sunt multe lucruri pe care le aduni pe parcursul drumului tău crezând că sunt importante.
La un moment dat al drumului tău înţelegi însă că devine insuportabil să cari atâtea lucruri.
Cântăresc prea mult
Atunci poţi alege:
- să te aşezi pe marginea drumului aşteptând ca cineva să te ajute: ceea ce e destul de dificil.
Pentru că toţi ceilalţi care vor trece pe acolo vor avea propriul lor bagaj.
Rişti astfel să îţi petreci tot restul vieţii aşteptând.
- sau poţi diminua greutatea, eliminând ceea ce nu-ţi foloseşte.
Dar ce ar trebui aruncat? 
Începe în primul rând să scoţi tot afară pentru ca să poţi vedea ce se ascunde acolo înăuntru.
Prietenie - Iubire - Bunavointa - Tandrete - Generozitate - Bucurie - Simpatie -Speranta
Foarte bine!!!
E suficient, dar e ciudat faptul că... nu sunt deloc grele!!!
Însă ai şi altceva care cântăreşte destul de greu...
Forţează-te să le scoţi afară...
Of, e mânia: vai, cât cântăreşte!
Continuă să scoţi afară: neînţelegerile, teama, pesimismul, necredinta.
Descurajarea aproape că te trage în jos şi te înăbuşă în această parte a valizei.
Acum scoate afară cu toată puterea ta ceva ce era ascuns în bagaj: este un zâmbet care rămăsese pe fundul valizei.
Mai scoate un zâmbet, şi încă unul, şi iată că la urmă iese fericirea...
Pune din nou mâna în valiză şi aruncă tristeţea.
Acum ar trebui să-ţi pui în bagaj răbdarea, pentru că se va arăta destul de necesară.
Fă în aşa mod încât să pui şi:
PUTEREA - SPERANŢA - CURAJUL - ENTUZIASMUL - ECHILIBRUL - RESPONSABILITATEA - TOLERANŢA - BUNA DISPOZIŢIE si CREDINTA.
Scoate şi orice fel de grijă, preocupare şi lasă-le la o parte.
Te vei gândi după aceea ce trebuie să faci cu ele.
Bine. Acum bagajul tău e gata, îl poţi folosi din nou.
Nu uita să faci acţiunea aceasta de mai multe ori în viaţa ta pentru că drumul este foarte lung.

De pe net.