NU E LA MODA

Hai să vă spun ceva. Se întâmplă din ce în ce mai des în ultimul timp să fiu întrebat insistent de ce biserica nu ţine pasul cu lumea, de ce nu e în trend cu timpul, de ce nu se modernizează şi rămâne învechită în predicarea aceloraşi lucruri cu aceleaşi instrumente.

Drept să vă spun, mintea percutează mai repede decât gura, chiar dacă gura o ia pe dinainte uneori. Şi prima reacţie în mintea mea a fost să gândesc  că persoanele care pun astfel de întrebări habar n-au de cele bisericeşti. Şi n-a fost chiar aşa. Unii chiar sunt interesaţi să afle unele lucruri, deşi nu prea pun în practică apoi cele aflate de la subsemnatul ori de la biserică.

Să le luăm pe rând. De ce Biserica nu ţine pasul cu lumea? Simplu. Conform Scripturii „trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni”(Fapte 5-29). Cum credeţi că ar fi arătat o biserică în care am fi ţinut cont doar de dorinţele oamenilor? Răspunsul e tot simplu, pentru că-l vedem la tot pasul în societatea în care trăim.

De ce nu e Biserica în trend cu timpul? Deoarece timpul nu-l afectează pe Dumnezeu şi nici lucrarea lui. Lucrarea lui Dumnezeu este într-o continuă mişcare, regenerare. Dumnezeu creează continuu întru înnoire aşa cum Biblia ne învaţă „dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi" (2 Cor. 5, 17). Biserica nu poate fi în trend cu lumea şi nu poate ţine acelaşi pas deoarece paşii oamenilor sunt de multe ori greşiţi. Moda este un aspect al exteriorului, este o lucrare a cosmeticului. Biserica lucrează cu interiorul omului fără a fi influenţată de exteriorul lui, Biserica creează modele după tiparul perfect, după modelul  fără cusur care este Hristos.

De ce în Biserică se predică aceleaşi lucruri? Pentru că sunt prea puţini cei care respectă cele ce se predică de 2000 de ani. Nu putem trece la altă treaptă de predicare cât timp ne împiedicăm de prima. La ce rost să înveţi a cincea literă din alfabet dacă pe prima nu o cunoşti. Se predică acelaşi lucru pentru că oamenii fac aceleaşi greşeli, mereu, mereu, mereu. Tot ură, tot crime, războaie, desfrâu fără limite, beţii, invidie, lupta pentru bani şi putere, lucruri vechi cu rădăcini adânci, lucruri împotriva cărora se predică în lumea care doreşte o biserică în trend.

Instrumentele de predicare, de învăţare sunt simple şi bazate pe cuvântul divin care spune „cine vrea să vină după Mine; cine are urechi de auzit să audă; învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima…”. Chiar v-aţi dori o biserică în trend cu lumea? O biserică ce trebuie să fie de acord cu drogurile, cu alcoolul, cu avortul, cu homosexualitatea deoarece aceste sunt la modă? Chiar doriţi să mergeţi la biserică ca la Mall doar pentru desfătarea trupului?

Eu nu doresc aşa ceva. Biserica este a lui Hristos. Cine vrea să-L urmeze nu are decât să accepte această rânduială, deoarece doar cel care rabdă până la sfârşit se poate mântui. Dacă trebuie să se schimbe ceva în Biserică sunt de acord. Să se schimbe viaţa morală a celor care se numesc creştini, fără discuţie că şi a unor slujitori ai altarului, să se schimbe inima lor şi mintea lor, nu spre a fi în pas cu lumea, ci în pas cu Biserica.

PUTEM UMBLA PE APA CA PE USCAT?

Nu ştiu cum să fac să vă spun mai multe lucruri în cuvinte puţine, deoarece nu vreau să plictisesc prin cuvinte multe ori să prăduiesc puţinul timp al cititorului cu vorbă lungă. Deci voi încerca să fiu concis.

Se vede treaba, cel puţin din cele constatate în experienţa pastorală împreunată cu cea civică, civilă, omenească, că lumea duce lipsă de timp pentru Dumnezeu. Oamenii fac multe lucruri cu temeinicie în viaţa lor, numai lucrurile care ţin de Dumnezeu sunt făcute fără tragere de inimă, incomplete ori nu sunt făcute deloc. Statistic vorbind, unii se întreabă ori calculează dacă mai vin sau nu mai vin oamenii la biserică, câţi vin şi cât rămân acolo. IRELEVANT. Nu contează numărul celor prezenţi în trup ci contează prezenţa lor în duh. Pot fi 100 de persoane la slujbă în trup, dar din ele în duh, în legătură prin rugăciune curată cu Dumnezeu  pot fi doar 5, restul făcând doar act de prezenţă ori fiind ieşiţi la o mică plimbare.

Ştiţi, mă gândeam la episodul umblării pe mare. Acolo Mântuitorul îl cheamă pe Petru la El, Petru păşeşte pe apă şi la un moment dat începe să se scufunde şi strigă cu frică. Oare de ce a putut merge un pic înainte de a începe să se scufunde? Pentru că primii paşi i-a făcut cu ochii către Hristos. Din momentul în care a îndreptat privirea spre valuri şi urechile către vântul care sufla puternic a început să se scufunde. În biserică se întâmplă la fel. Teoretic toţi vin la slujbă pentru a-şi intersecta simţurile cu Dumnezeu. Acest sentiment se disipează în scurt timp din cauze 100% omeneşti şi oamenii încep să se scufunde.

E clar. Noi nu putem umbla pe mare. Ne este frică de valuri şi de adâncuri. Noi nu trebuie să venim în biserică cu un trup secătuit de prezenţa sufletului ce nu lucrează dimpreună cu mintea. Simpla prezenţă la slujbă nu ajută cu nimic dacă urechile nu aud decât vâjâiala grijilor lumeşti nelepădate la uşa bisericii. Nu ne putem închina în duh, înaintea sfântului altar cu gândul la vacanţă, la animalele de acasă, la maşina parcată ilegal ori cu ochii aţintiţi la ceilalţi credincioşi de lângă noi care sunt cufundaţi în aceleaşi gânduri lumeşti ori şi mai rău, în vreo discuţie stearpă de clevetire taman la sfinţirea darurilor.

 Zilele trecute am găsit pe internet un filmuleţ de 7 minute, al cărui link îl încorporez în prezenta postare. M-aş bucura dacă l-aţi urmări până la capăt.  Poate că redă mult mai bine şi frumos realitatea decât cele pe care eu vi  le-am înşirat aici. Prezenţa în biserică se face în trup pentru hrana sufletului. Încercaţi să mergeţi la biserică şi să daţi dovadă că aţi lăsat la uşă problemele lumeşti care nu au legătură cu sufletul. Probleme de genul scorului la meci, ora de începere a filmului, garderobă şi consumul maşinii nu au ce căuta într-o rugăciune. Când mergi la biserică încearcă să cânţi şi să te rogi cu toată fiinţa. Poate că nu vei umbla pe mare ca pe uscat, dar cu siguranţă nu te vei mai speria de valuri.

Click pe link http://www.youtube.com/watch?v=-DiIpBQQpGc&feature=share filmul e super.

PACATUL, UN BUN PROFESOR

Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de păcat. Majoritatea ştiu ce este păcatul şi care îi sunt consecinţele. Toţi ştim că nu e bine să păcătuieşti deoarece te îndepărtezi de Dumnezeu, deoarece în felul acesta nu facem cinste chipului divin din noi. E o chestie tare ciudată cu săvârşirea păcatului. Într-un fel, dacă vreţi, e un sadism sufletesc, deoarece ne supunem la săvârşirea răului căutând plăcerea indiferent de chinurile la are ştim că vom fi supuşi.

Eu însă doream să vă transmit altceva. Ştiţi că există o vorbă românească care spune că omul cât trăieşte învaţă. Eu nu sunt de acord cu asta, deoarece omul tot greşeşte şi nu învaţă nimic din greşeli, nici din ale lui şi nici din ale altuia. Pentru care motiv am ajuns la concluzia că cel puţin teoretic, am putea învăţa şi din păcat câte ceva. Chiar şi păcatul poate fi un profesor dacă ştii să cerni şi să alegi din toată răutatea partea cea bună. O altă vorbă românească spune că „cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt”, şi bine ar fi dacă am face aşa.

De ce zic că păcatul poate fi un profesor? Această stare de fapt se materializează în lucrarea păcatului şi ridicarea lui la rang de lucru obişnuit sau chiar necesar traiului de zi cu zi, păcatul devenind o a doua natură indispensabilă vieţii, poate şi pentru faptul că cei de lângă noi trăiesc în aceeaşi stare.

Dacă un lucru te face să suferi, teoretic te fereşti de lucrul acela. Dacă o mâncare îţi face rău, te fereşti să o mănânci. Dacă soarele îţi face rău, nu stai în soare. Dacă păcatul ţi-a făcut rău, nu-l mai săvârşeşti. Trebuie să înveţi din acest lucru. Dacă ai clevetit pe cineva  şi a aflat, ai pierdut un prieten şi pentru a nu mai pierde altul trebuie să te opreşti din clevetire. Dacă ai drăcuit sau înjurat pe cineva, indiferent de ce a făcut, ai hulit o făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ai pierdut un prieten. Indiferent de ce păcat săvârşeşti eşti pasibil de a pierde prietenia lui Dumnezeu şi asta chiar trebuie să dea de gândit fiecărui suflet vieţuitor pe acest pământ. De aceea putem învăţa din lucrarea păcatului. De aceea dacă ne-am fript cu un păcat să suflăm în orice ispitire ce vine asupra noastră. Cine nu a ştiut să înveţe de la Biserică să înveţe măcar de la păcat până nu e prea târziu, ar fi păcat.

În România, poate că şi în alte părţi, există un fel de sport, se numeşte „arătarea cu degetul”, lucrul despre care Scriptura ne vorbeşte cu termenii de bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul aproapelui. La  noi se obişnuieşte a se arăta cu degetul defectele, păcatele celor din jur. Nimeni însă nu învaţă din asta, mai ales că tot o vorbă spune că „beleaua se ţine cu rândul”. Ori dacă cineva este în păcat, sau are o problemă, nu râde, nu arăta cu degetul, ci ia aminte să stai cu frică să nu cazi şi tu. E bine să înveţi chiar şi din păcat.

DA-L DRACU!

Uff!  E destul de greu de vorbit despre treaba asta pentru că trebuie să fie pomenit pierzătorul de suflete şi nu-mi face mare plăcere, dar trebuie. Sunt nevoit să aud la spovedaniile credincioşilor cum aceştia mărturisesc păcatul acesta al drăcuitului, mulţi dintre ei spunând că nu pot renunţa la urâtul obicei deoarece spun asta din copilărie şi că de multe ori se simt eliberaţi, se răcoresc dacă îşi descarcă nervii pomenindu-l pe satana. Bineînţeles că de la caz la caz am încercat explic care sunt urmările drăcuitului, repercusiunile lui în viaţa familiei, a sufletului şi a societăţii, asta dacă nu punem pe primul plan lezarea numelui lui Dumnezeu prin pomenirea prea deasă a diavolului.

În Sfânta Scriptură găsim în primul capitol al epistolei  I-a către Timotei cum apostolul Pavel dă satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, care i-au făcut mult rău apostolului. Iar la capitolul V al primei epistole către Corinteni vedem cum  acelaşi apostol îndeamnă pe cetăţenii Corintului să dea satanei pe un creştin care căzuse în păcatul desfrânării cu femeia tatălui său, cu mama sa.

 Se vede treaba dar că aceasta este o formulă (incertă însă) de excludere din comunitate, pedeapsă severă care îi lasă însă celui vinovat şansa unei reabilitări târzii  După informaţii păstrate în tradiţia bisericească, cei  „daţi satanei” erau loviţi şi de neputinţe trupeşti: de boli, de paralizie, chiar moarte fulgerătoare, cum a fost cazul soţilor Anania şi Safira (Fapte 5.1-11).

În general astăzi, dar în special la români, a da dracu este ceva banal, e simplu ca „buna ziua”, e la ordinea zile. Se dă la draci orice, că are sau că nu are suflare. Eşti dat dracu’ şi cu ochii din cap şi cu sufletul. Eşti dat şi lingura cu care mănânci şi cu mama dar şi cu morţii mamei. Ba mai mult decât atât se folosesc  şi formule de genul „e dat dracu’ de deştept” , că dacă spui că e foarte deştept sughite.

"Nu dati loc diavolului. (...) din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta." (Efeseni 4, 27-29) "Stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi." (Iacov 4, 7-8)

De ce se dau oamenii pe mâna satanei, e lesne de înţeles, deoarece satana le induce această predispoziţie de a săvârşi răul. Treaba este alta, de ce nu le pare rău oamenilor când fac acest lucru, de ce nu se căiesc, de ce nu-şi revin?

Teoretic orice lucru dat satanei e al satanei. Ai dat dracu’ găina, porcul, vaca? Când te hrăneşti din carnea sau produsele lor gândeşte-te bine, ale tale sunt sau ale diavolului. Mănânci din averea ta sau din ceea ce ai dat dracului. Apoi analizează şi vezi de unde vine răutatea acestei lumi, certurile, bătăile, omorurile şi toate nenorocirile din casele oamenilor.

Unii, care sunt chipurile mai evlavioşi zic la supărare „ dă-l dracului Doamne iartă-mă” ca să pară că le pare rău de cele spuse şi că-şi aduc aminte şi de Dumnezeu. Ori alternativă de a sluji la doi stăpâni nu există, că aşa ne învaţă Mântuitorul.

În speranţa că veţi reflecta câtuşi de puţin la cele spuse, „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

CREDINTA IN POPOR

O rușine-i azi credința la poporul românesc
Ca e “dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi “e rușine”, lumea râde de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de …ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiați!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e facută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarași să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal..

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,
Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!
Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim
Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?
Prima frază tiparită în iubitul nostru grai
Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut
Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,
Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!?
Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit
Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?
Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,
Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat!?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit
Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?
Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apară acest pământ,
Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!
Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pământul țarii noastre este plin de mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,
Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!
Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu
Stavila păgânătății – au slăvit Numele Său!

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,
Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!
Brâncoveanu, om cu carte, între voievozi cinstit,
A murit păstrând credința, un “crestin desăvârșit”!

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,
Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!
Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,
Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,
Un popor întreg de Îngeri sunt în plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafar este Sfântul Calinic,
Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!
Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotniță de sus
Sau Vichentie la Secu, și căți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,
Despre care, lumea cultă, n-a aflat înca nimic!
O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț
Vin străinii să se-nchine frescelor la Voroneț,
Vin străinii și se miră de așa minunății
Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă nare-n el voința să citească din Scripturi,
Nu urmează nici credința sfintelor învățături:
Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat închipuiri!

Iată cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu
Noi românii, creștini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți
Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,
Dacă noi trăim ca hunii, dar ne socotim creștini…???

Vasile Militaru

IN LOC CU VERDEATA

În plină vară majoritatea oamenilor caută un loc de refugiu pentru a fugi de arşiţa soarelui, un crâmpei de iarbă, o limbă de umbră, o băutură pentru hidratare, o oază de linişte şi relaxare un loc de odihnă pentru istovitul trup unde să existe condiţii prielnice de apreciere a vieţii trăite la maxim.

Deseori am văzut la televizor cum orăşenii se bulucesc la sfârşit de săptămână spre ieşirea din urbe pentru a găsi un loc potrivit de mers „la iarbă verde” pentru a scăpa de dogoarea asfaltului. Acum e drept că şi locuitorul de la ţară iubeşte iarba proaspătă şi mirosul de verdeaţă. Una peste alta ştim toţi beneficiile lucrării lui Dumnezeu, când ea nu este mototolită, arsă, pângărită de cotropirea gunoaielor şi a altor semne de civilizaţie a secolului XXI.

Eu însă doresc să vă relatez şi partea cealaltă, de după. Mulţi sunt contrariaţi ori mustăcesc ironic când aud rugăciunea de iertare a ecteniei de la înmormântare când, pe lângă locul luminat şi de odihnă se cere şi loc de verdeaţă, vezi Doamne, că mortul e sătul de verdeaţă din timpul vieţii. Ori poate că distinsele persoane nu au auzit de creaţia lui Dumnezeu, de grădina raiului, locul unde am dori unii din noi să ajungem  în încercarea de a scăpa de vipia arzătoare a iadului. Punctez şi spun că sunt foarte mulţi care cred că şi iadul este o invenţie a bisericii trecută în Scriptură pentru păcălirea celor care doresc să-şi trăiască viaţa după „cum vrea muşchiul lor”. E treaba lor, ei vor da seama.

Verdeaţa reprezintă viaţa, asta o ştie şi copilul de grădiniţă. Când vine primăvara, apoi vara totul este plin de viaţă, de rod, de speranţă. Verdeaţa este rodul unirii dintre creaţie şi lumină, deoarece lumina este cea care creează verdeaţa prin fotosinteză. Scriptura zice aşa: „veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 28-29) Iată ce simplu este să înţelegi ectenia de la înmormântare unde cerem odihnă, lumină şi verdeaţă. Odihna ne-o dă Hristos după cum mai sus am relatat, El, care este Lumina lumii, lumina care dă nemurirea într-o fotosinteză duhovnicească ce favorizează trăirea în veşnicia vecinătăţii lui Dumnezeu

Experienţa pământească a lucrurilor trecătoare m-a învăţat că nu e uşor să ai în curte o verdeaţă curată, care să nu fie sufocată de bălării, care să nu fie supusă uscăciunii. E greu şi trebuie muncă pentru a avea o iarbă naturală sau gazon care să îţi odihnească ochii, picioarele şi mintea. Cu atât mai greu este să poţi prinde un petic de verdeaţă în grădina raiului. E nevoie de muncă duhovnicească pentru a îndepărta bălăriile păcatului, pentru îndepărtarea buruienilor  cu rădăcini lungi ale viciilor şi uscăciunea necredinţei .

Nu ştiu voi ce vă doriţi de la viaţa asta. Cu atât mai mult de la cealaltă. Eu unul doresc să lucrez duhovniceşte pe ogorul vieţii trupeşti pentru ca sămânţa semănată aici să-mi rodească dincolo verdeaţa unde să-mi odihnesc sufletul în Lumina vieţii veşnice.

DISTRACTIE SAU ODIHNA

Azi am să încerc să vă vorbesc în câteva cuvinte despre un lucru ce poate părea banal şi cunoscut de toată lumea. Eu înclin să cred altfel, deoarece practica demonstrează părerea mea. Pentru care motiv am hotărât să vă vorbesc despre sărbători. Ştiţi, acele zile despre care oamenii au o părere foarte bună pentru că sunt liberi în sensul abţinerii de la diferite activităţi.

Sărbătorile, care sunt de două feluri, civile şi bisericeşti, sunt popasuri de festivităţi şi prăznuire a diferitelor evenimente istorico-sociale sau bisericeşti. Sărbătorile sunt popasuri de odihnă a sufletului sau a trupului în drumul pe care omul îl face pe cărarea vieţii. Numai că au apărut nişte disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte percepţia omul despre sărbători, despre rolul şi importanţa lor în activitatea cotidiană civilă ori din punct de vedere creştinesc.

Doar într-o frază doresc să spun că sărbătorile civile, gen ziua naţională, sunt expresii ale mulţumirii aduse de cetăţeni pentru înaintaşii lor şi pentru faptele de curaj ori muncă depuse în folosul obştesc, pentru ţară. De multe ori aceste sărbători se suprapun cu unele bisericeşti aşa cum este ziua eroilor celebrată la Înălţarea Domnului.

Acum schimb registrul şi trec la sărbătorile bisericeşti. Nu cred că este cineva care să nu  ştie că Dumnezeu s-a odihnit după terminarea lucrării Sale, iar aceasta făcându-o nu pentru că avea nevoie de odihnă, ci pentru a ne da nouă exemplu, că omului nu îi este de ajuns odihna trupului din timpul nopţii, ci că odihna deplină se realizează prin odihnirea sufletului prin lucrarea în Dumnezeu realizată în comuniunea cu ceilalţi oameni prin  prezenţa  în biserică spre primirea sfintelor taine. Pentru a mă face înţeles, deşi asemănarea este forţată, aşa cum oamenii  într-o zi de sărbătoare civilă aleargă cu mic cu mare la mici, bere şi fasole cu ciolan, ar trebui să alerge în ziua de sărbătoare bisericească la săturarea sufletului cu cuvântul lui Dumnezeu. Simplu nu? Aşa ar trebui dar nu e aşa. Ori e distracţie ori e odihnă.

În ultima perioadă, în zilele de duminică sau sărbătoare, când sufletul ar trebui să se odihnească şi să se regăsească în lumina lui Hristos revărsată prin glasul Evangheliei, oamenii îşi chinuiesc sufletul prin lucrarea trupului în alte moduri. Unii muncesc în zile de sărbătoare, şi nu mă refer aici la cei care au serviciu şi sunt obligaţi să facă acest lucru, deşi majoritatea sunt liberi duminica. Mă refer la ceilalţi care merg să muncească premeditat în ziua de sărbătoare. Ori la cei care zic aşa: „ mâine mă duc la târg că tot e sărbătoare şi nu fac nimic”. Sau la cei care aleargă la o bere dis-de-dimineaţă că de aia e sărbătoare, glumind macabru pentru sufletul lor, zicând că au venit să se împărtăşească cu o bere rece ori cu un şpriţ de vară.

Eu, deşi sunt o persoană realistă, nădăjduiesc la acele momente în care, aşa cum se întâmpla cu ceva timp înainte, oamenii, bărbaţi şi femei, soţi şi soţii cu copii lor să vină la biserică în ziua de sărbătoare. În felul acesta poate vom reuşi să schimbăm  ritmul accelerat de distrugere a planetei, a rasei umane, a spiritului uman, să stopăm îndepărtarea de Dumnezeu.

Dumnezeu ştie că omul este neputincios şi că nu poate munci la nesfârşit. Omul are nevoie de odihnă. Odihna este o binecuvântare a sărbătorilor, este medicamentul sufletului. Prin prezenţa în biserică săturăm pe slăbănogitul suflet. Prin respectarea sărbătorilor îl îmbrăcăm pe zdrenţuitul suflet. Anul bisericesc este ca o salbă cu pietre strălucitoare. Acestea sunt duminicile şi sărbătorile. Vrei să ai o salbă frumoasă, vino şi primeşte câte un nestemat la fiecare Liturghie. Cu aceste nestemate vei putea răscumpăra păcatele trupului în clipa în care vei dori să mergi la odihna veşnică. Făcând aceasta, vei avea parte de o sărbătoare veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.

CE ATI FACE DACA....?

Treaba e că a venit momentul să vă provoc un pic la o discuţie pe marginea unei vechi teme, dar mereu de actualitate, o temă discutată pe la colţuri, în şoaptă, o temă la care eu am găsit răspunsul, chiar dacă nu în întregimea lui, o temă la care aş dori să comentaţi nu după ce vă dictează mintea, ci după cum vă dictează inima ori sufletul.
După cum bine ştiţi, darurile sunt împărţite. Nu toţi pot fi apostoli, nu toţi învăţători, doctori, preoţi, brutari, şoferi sau zidari. Fiecare om cu darul său. Apoi mai ştim că nimeni nu e perfect, că imperfecţiunile noastre se manifestă prin săvârşirea răului cu ştiinţă sau fără, cu voie sau fără de voie. Astăzi însă am dorit să mă opresc la preoţie.  De ce? Pentru că din ce în ce mai des preoţii sunt etichetaţi, analizaţi şi cântăriţi mai mult ca oricând. E drept, că datorită mijloacelor de comunicare şi transmitere a datelor, informaţiile curg cu repeziciune prin toate colţurile lumii. Asta e partea bună. Partea rea este că nimeni nu verifică veridicitatea informaţiilor ce curg pe anumite canale.
 Şi revenind la problema noastră vă mărturisesc că simt şi totodată  vă cred dispreţul, mila, mânia, nepăsarea ce vă cuprinde câteodată cu privire la persoana preotului, văzând ori auzind despre anumite cazuri de slujitori care dau cu stângu-n dreptul.  Erare humanum est. Ce faci însă dacă pe respectiva persoană o cunoşti? Cum reacţionezi? Crezi sau nu crezi? Mergi să o ajuţi ori îi întorci spatele nepăsător?

Scriptura vorbeşte aşa despre preot: „se cuvine, dar, ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint” 1Timotei cap.III, iar la 1Petru cap.V spune frumos aşa: „pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”

Lumea e nemulţumită de preoţi spunând că sunt lacomi, rigizi, grăbiţi, hulpavi, fără milă şi fără tragere de inimă spre cele sfinte. Bine, nu toată lumea spune asta şi nu toţi preoţii sunt vizaţi. Pentru care motiv am deschis şi acest subiect? Aş vrea întâi de întrebarea finală la care aş dori să răspundeţi, să vă spun ce zicea părintele Arsenie Boca celor care cârteau împotriva preoţilor:  „Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i ! Cu alte cuvinte creşteţi-vă copiii în frica de Dumnezeu oferindu-le şansa să ajungă slujitori ai altarelor aşa cum vă doriţi.

Eu însă am promis că vă pun o întrebare sau mai multe. Cum v-aţi simţi dacă aţi fi preoţi şi aţi vedea că sunteţi judecat? Ce v-aţi dori de la un preot şi cu ce l-aţi sprijini pe un preot în lucrarea sa, chiar dacă ar fi nevoie să îi atrageţi atenţia asupra unor lucruri care nu sunt la locul lor? V-ar fi plăcut să slujiţi la altar? Ce vă reţine a merge la biserică? Ce aţi schimba dacă aţi fi preoţi? Cum te-ai comporta ca preot?

CURVE SI PREACURVARI

Grea treabă măi oameni buni şi cu anevoie de înţeles asta cu preacurvia şi curvia. E greu de înţeles cum o plăcere, chipurile nevinovată, se poate transforma într-un păcat ce te poate despărţi de Hristos. La Taina Botezului, la ectenia mare se zice aşa, cu privire la noul născut: „pentru ca să-şi păzească el haina botezului şi logodirea duhului neîntinată si fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru”.  Ce frumos, haina botezului şi logodirea duhului. Ceea ce înseamnă că suntem logodiţi cu Duhul Sfânt în unire veşnică prin botez, căci spune Scriptura „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, iar viaţa noastră ar trebui să depindă de El pentru veşnicie, ca membre a Bisericii ce se cheamă mireasă a lui Hristos.

Şi dacă vi se pare greu de înţeles cele spuse mai sus, mai pe româneşte înseamnă că noi, de vreme ce suntem creştini, uniţi prin botez cu Dumnezeu în Treime lăudat, trebuie să trăim ca unii ce suntem ai lui Hristos. Dar bag seama că nu e chiar aşa. Că noi suntem curvari şi preacurvari. În mintea noastră şi în faţa oamenilor ne place să ne afişăm cu sfinţenia iar în ascuns sau chiar pe faţă trăim în curvie cu diavolul. Hristos este partenerul care ne aşteaptă mereu cu masa întinsă, cel care lucrează pentru noi, cel la care căutăm alinare în nevoi şi dureri, deoarece plăcerea ne-o manifestăm în concubinajul cu diavolul.

Curvarul sau curva, sună oribil dar astea-s cuvintele, sunt persoanele care trăiesc în destrăbălare, în desfrâu, în ipocrizia satisfacţiei trupeşti până la maxim. Acestea sunt persoanele care nu dau doi bani pe fidelitate sau pe credinţă, pe curăţenie ori pe suferinţă. La nivel trupesc asta se întâmplă des, ba chiar ni se oferă modele de tot felul la tot pasul. La nivel sufletesc, spiritual se întâmplă foarte des, cei ce înşală suntem noi, cel înşelat este Hristos. Când ţii post te uiţi la mâncarea de dulce, când te rogi eşti cu ochii pe ceas, când faci milostenie te uiţi în pungă şi pe deasupra îţi doreşti să fii remarcat spre laudă de ceilalţi iar la supărare uiţi că există şi iertarea. Farmecele celui viclean sunt mai puternice pentru noi decât naturaleţea lui Hristos. Rodul curviei omului cu diavolul este păcatul, indiferent de forma în care el este îmbrăcat sau înţeles. Nu cred că este cineva cu capul pe umeri căruia să-i convină escapadele partenerului, să ştie că soţul sau soţia îl înşeală. Gândiţi-vă la Hristos cel înşelat. Cât suferă atunci când oamenii părăsesc logodirea duhului spre împreunarea scârbavnică cu diavolul. Iată ce zice Scriptura: „în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.   Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi… Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare…” Galateni  cap.5

În lume, unii mai îndrăzneţi îmi spun: „da de ce părinte să fie păcat, că de aia a lăsat Dumnezeu bărbatul cu femeia, că de aia se spune că ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place”. De bună seamă că le explic cum stă treaba şi îi plimb un pic prin Scriptură. Pe moment se înţelege, dar când îi iese în cale curva sau curvarul uită şi de logodirea duhului şi de Hristos şi de judecată, uită de partener de copil şi de părinte. Asta e lucrarea acestui gigolo pe care noi îl numim diavol. Nu a suportat să-l ştie pe Hristos ca Mire al Bisericii şi s-a îmbrăcat pe sine cu haine de mire atrăgând în mrejele-i dese şi fine pe toţi cei care se dezbracă de haina botezului pentru îmbăierea în orice plăcere care aduce satisfacţia  de moment a trupului şi uneori a minţii producând suferinţă  sufletului şi mâhnire lui Hristos.

INGER, INGERASUL MEU

Numai ce prinsei oleacă de timp şi iaca mă înfăţişai pe blog, nu de alta, dar îmi e tare frică să nu facă păiajeni  pe la  vreun colţ şi să nu mai fie bun de citit. Şi dacă nu am mai scris nimic pe blog să fiţi convinşi că în perioada de pauză am vorbit şi cântat o grămadă. Plus de asta, aşa cum bănuiam, blogosfera a fost plină de învăţături frumoase cu referire la Pogorârea Duhului Sfânt şi la Sfânta Treime şi o postare în plus din partea mea probabil că v-ar fi obosit ochii.

Alta e treaba azi. În timpul sfintei liturghii am citit, poate pentru a douăzecea oară, cuvintele evanghelistului Matei de la capitolul 18 unde abia azi am remarcat câteva cuvinte peste care treceam aşa ca gâsca prin apă. Ele se găsesc la versetul 10 şi spun cam aşa: „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Minunat! Iată locul peste care trecusem deseori şi nu realizam că el este cel care mărturiseşte existenţa unui înger personal, a unui înger care priveşte, vede pururi faţa Tatălui ceresc, a unui înger care în încercarea de a ne ocroti se mâhneşte atunci când suntem dispreţuiţi de semenii noştri, purtători şi ei de chip divin ca şi noi. Ori treaba asta nu este la întâmplare deoarece trimiterea biblică m-a dus la Evrei cap. I-14 unde se spune aşa: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”  Înţelegeţi acum de ce m-am bucurat şi de ce m-am minunat. Nu că nu credeam, nu că nu ştiam dar acum sunt pe deplin fericit sufleteşte când ştiu că lângă mine pururi rugător şi slujitor se află un înger păzitor trimis de la zămislire pentru a mă întări până în momentul în care mă voi înfăţişa înaintea scaunului de judecată.

Şi apoi mai e ceva minunat. E faptul că acest lucru îl ştim din frageda copilărie. Nu ştiu dacă există copil creştin care să nu cunoască rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”. Această rugăciune este începutul teologiei micului creştin, este începutul cunoaşterii de Dumnezeu, este simţirea proniei divine, a purtării de grijă a celui ce i-a dat viaţa. "Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine; Eu sunt mic, Tu fă-mă mare; Eu sunt slab, Tu fă-mă tare; Şi-n tot locul mă păzeşte şi de rele mă fereşte. Doamne îngeraşii tăi, fie păzitorii mei, şi în zi şi în noapte şi în ceasul cel de moarte."

Ce poate fi mai simplu decât să recunoşti că Dumnezeu în purtarea Sa de grijă pentru făptura iubită trimite un înger pentru a ne învăţa, întări, păzi, ocroti până la ceasul din urmă. Cred că nu e greşeală ca şi noi cei mari să spunem această rugăciune, că în definitiv suntem mari doar în trup, înaintea lui Dumnezeu suntem tot copii, suntem tot la stadiul în care avem nevoie de ocrotire în desele noastre slăbiciuni.

Aşadar, atunci când dispreţuim pe cineva, să cugetăm că îngerul lui stă în faţa lui Dumnezeu alături de îngerul nostru. Să cugetăm că şi noi vom sta la un  moment dat înaintea lui Dumnezeu la judecată alături de cel pe care l-am dispreţuit sau de cel care ne-a dispreţuit.  Toate lucrurile acestea sunt scrise în cartea vieţii noastre şi vor fi vădite la judecată. Alături de noi va sta îngerul nostru pe care poate nu l-am rugat niciodată, nu l-am ascultat, ci am făcut voia doar acelor îngeri răi trimişi de vrăjmaşul lui Dumnezeu, de diavol. Cine vrea să vadă faţa lui Dumnezeu pururi, să îndrăznească cu dragoste să spună: „înger,îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…….”

TALHARUL DUMNEZEU

Este Dumnezeu un tâlhar?  Poate vă miră întrebarea, dar o parte din evrei acum 2000 de ani l-au băgat între tâlhari, între făcătorii de rele. Ba mai mult, unul din ei zicea să se dea jos de pe cruce dacă e Hristos. Celălalt, cel mântuit, l-a apostrofat într-un mod frumos, pur omenesc: „nu  te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?” Adică şi Dumnezeu a ajuns să fie osândit, pe nedrept, trecut în rândul făcătorilor de rele şi blamat de toţi trecătorii. Credeţi că s-a schimbat ceva? Păi mergem pe drum, deschidem televizorul, radioul, ziarul şi aflăm. Despre Dumnezeu se vorbeşte peste tot. Dacă ai veni din altă lume, la prima impresie ai crede că pământul este un loc binecuvântat unde oamenii trăiesc în armonie datorită credinţei lor în Dumnezeu. Dar, că mereu există câte un dar, din nefericire nu este chiar aşa. De fapt e aproape invers. Dumnezeu încă este băgat între tâlhari. Zilnic Dumnezeu suferă pedeapsa unui făcător de rele, zilnic mântuieşte suflete, se răstigneşte continuu omorât fiind de vorbele, faptele, gândurile celor care zic că au credinţă în Dumnezeu.

Treaba stă în felul următor. Dumnezeu a devenit cantitate neglijabilă în viaţa oamenilor. Mulţi iau în deşert numele lui Dumnezeu prin felurite expresii şi înjurături ce conţin termeni ca preciste, grijanii, dumnezeii mamii lui, până la expresii elaborate de genul celor care spun că Dumnezeu este o energie, e ceva abstract, că nu poate fi persoană şi că e de discutat pe acest subiect. Unii o spun mai pe şleau şi zic că Dumnezeu face mai mult rău decât bine, că din cauza lui se întâmplă ceea ce se întâmplă prin lume, că e un tâlhar şi că mai bine nu exista.

Acum, dacă ar fi să luăm la bani mărunţi aceste afirmaţii am vorbi ani. Lucrurile sunt mult mai simple însă. Hristos spune aşa:  „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; ar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Cu alte cuvinte nu trebuie să treacă prea mult timp pentru a te convinge de existenţa lui Dumnezeu şi de atributele sale. Doar ce se termină viaţa în trup şi afli mintenaş. Că nu trăieşte nimeni o mie de ani, acum cu atâtea boli şi griji repede se face pasul către Dumnezeu cel pe care l-ai crezut un tâlhar cât ai trăit.

Ori cei care zic că Dumnezeu acceptă relele poate nu au citit că ne-a lăsat voie liberă de alegere şi acţiune, menţionând însă că dacă vrei să trăieşti e corect să alegi să faci binele. Căci dacă cineva zice că Dumnezeu acceptă relele şi că nu e drept şi corect să facă el binele, cel care acuză, să demonstreze prin fapte cum e bine să faci.

„Nu  te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?”  Să ştiţi că mulţi se află în osândă cu Dumnezeu pe nedrept şi ferice de cel care poate răbda până la sfârşit, că acela se va mântui. Umilinţele întâlnite la tot pasul, care unele chipurile sunt în numele dreptăţii, sunt semnele osândirii lui Dumnezeu. El şi le-a însuşit fără cârtire, cum spune Isaia proorocul „toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?” cap.53

Este Dumnezeu tâlhar? Poate că e, dacă ne gândim că El s-a întrupat să tâlhărească iadul, sfărâmând încuietorile morţii ca să elibereze pe cei din închisoare. Este Dumnezeu tâlhar? Cu siguranţă nu. El este Creatorul, Mântuitorul, Judecătorul celor care, tâlhari fiind pe drumul vieţii strigă „pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. 

SA-TI FIE RUSINE!

Să-ţi fie ruşine, am strigat către trupul meu, în momentele în care mi-am adus aminte că l-am uitat pe Dumnezeu. Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îmbuibat deseori, fără rugăciune şi fără a te gândi la cei care suferă de foame! Să-ţi fie ruşine pentru că ţi-ai făcut toate poftele desfătându-te întru lenevire când alţii erau în rugăciune! Să-ţi fie ruşine pentru că ai căutat plăcerea gândindu-te că poate nu există Dumnezeu şi nu are cine să te pedepsească! Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îndoit de Hristos şi ai crezut că singur poţi birui în lume! Să-ţi fie ruşine deoarece ai nesocotit că eu, sufletul, am nevoie de hrana mea, de rugăciune, şi pentru asta m-ai purtat prin locuri străine de Dumnezeu, ocolind biserica şi pe cei în nevoinţă. Să-ţi fie ruşine pentru că la rugăciune stând ai abătut mintea spre lucrurile lumeşti şi că în locul iubirii divine ai umplut inima cu deznădejdea şi ura trecătoarei lumi! Să-ţi fie ruşine trupule că te-ai crezut nemuritor! Ruşine să-ţi fie că ai oprit inima şi mintea să cugete la purtarea crucii, văicărindu-te de greutatea ei şi uitând de jertfa lui Hristos pentru tine.

O, trupule, putreziciune vicleană, fără de ruşine opreşti lumina lui Hristos să pătrundă sufletul ce stă încătuşat în legătura ţărânei pentru a cunoaşte pe cel ce ţi-a dat viaţă şi care fără de ruşine a murit pentru tine.

„Cel ce se va ruşina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfrânat si păcătos si Fiul omului se va ruşina de dânsul, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri“ (Marcu 8, 38)”

Cam aşa grăieşte Scriptura despre ruşinea omului faţă de cele ale lui Dumnezeu, faţă de Hristos şi de cuvintele Sale. Şi asta se întâmplă des rău, la tot pasul şi în toate păturile sociale.  Unii oamenii se ruşinează de Dumnezeu toată viaţa, alţii în schimb, fără ruşine, crezând că-l mărturisesc pe Dumnezeu propovăduiesc după mintea lor fel şi fel de învăţături numai bune de ocolit. Puţini sunt cei care nu se ruşinează de Hristos pentru al mărturisi curat în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Iar problema este că majoritatea se ruşinează de Hristos pentru că nu cunosc ruşinea în firea omenească, ştiut fiind faptul că omul este o fiinţă dihotomică(compusă din trup şi suflet) o fire în care trupul ar trebui să fie templu al Duhului Sfânt iar sufletul elementul divin care să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu.

Îmi este ruşine de multe ori de lucrarea trupului meu care nu răspunde la strigătul înăbuşit al sufletului care doreşte să respire prin rugăciune şi împărtăşire, la sufletul care doreşte să imite viaţa lui Hristos, a Maicii sale, a sfinţilor şi a pruncilor. Cât de duşman ne poate fi neruşinatul trup în încercarea de a ne apropia de Dumnezeu. Ce bine de Pavel care avea un bold, o boală de Dumnezeu dată, pe care o purta pentru a nu se mândri, o suferea pentru Hristos. Noi suntem sănătoşi la trupurile neruşinate şi pline de mândrie dar slabi şi neputincioşi în lucrarea sărăcăcioasă sufletului.

Şi chiar dacă de multe ori trupul mă îndeamnă spre laudă deşartă eu îi spun din adâncul sufletului, să-ţi fie ruşine trupule pentru  că în dorinţa ta de a trăi bine, mă duci la moarte, mă îndepărtezi de Hristos! 

SUS, SUS, TOT MAI SUS

Sunt convins că după ce Adam şi cu Eva au fost izgoniţi din rai, ei şi urmaşii lor au tot privit spre cer. E o chestie ce vine din interior şi sunt convins că fiecare suflet ce a călcat acest pământ în trup, a căutat măcar odată spre văzduh în încercarea de a găsi răspunsul pentru ceea ce se întâmplă dincolo. Cu alte cuvinte toată lumea şi-ar dori să ştie ce e în cer. Bisericeşte vorbind ar trebui spus ceruri, deoarece sunt mai multe, adică vreo 10; Pavel apostolul fiind răpit până la al treilea cer, unde a văzut şi auzit lucruri pe care limba omenească nu le poate grăi. Apoi Hristos zice „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri”, iar în alt loc ne spune că „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Una peste alta e clar că surprizele plecării din trup spre Dumnezeu vor fi mari, iar celor pregătiţi li se va găti loc de odihnă.

La 40 de zile după Paşti are loc Înălţarea Domnului la cer, o înălţare simplă însoţită de binecuvântare, o înălţare care a vestit revenirea lui Hristos cu putere şi cu slavă multă spre judecarea tuturor neamurilor. Mântuitorul s-a înălţat spre a sta de-a dreapta Tatălui mergând să pregătească loc pentru fiecare suflet ce la momentul de El hotărât, se va înălţa la cer pentru a vedea slava celui căruia i s-au închinat în viaţă, pentru a se bucura de prezenţa celui ce a făcut cerurile şi pământul.

Cam aşa ar trebui să decurgă o înălţare la ceruri. Oamenii au încercat cu avioane, rachete şi alte obiecte zburătoare să pătrundă tainele văzduhului, dar ceea ce au reuşit este infim, nesatisfăcător şi previzibil. Cu totul altfel este când te poţi înălţa, vedea şi înţelege totul într-o clipă. Enoh şi Ilie au avut posibilitatea să meargă la Dumnezeu în trup, să treacă peste veacuri în perisabilul trup pentru a se pregăti de lupta de la sfârşitul veacurilor cu slujitorii lui Antihrist.

De la Hristos până azi multe suflete vor fi mers la Dumnezeu, multe suflete se vor fi înălţat de pe pământ spre locul de unde şi-au luat fiinţă. E adevărat că nu toţi merg la fericirea veşnică, pentru că fiecare răspunde pentru faptele sale, dar cu siguranţă cei care au murit pentru Hristos, mucenicii, acolo au mers. Şi ar mai fi ceva, ar mai fi un lucru. Evanghelia ne învaţă că mai mare dragoste nu se află decât atunci când cineva îşi pune viaţa pentru prietenul său. E dovada supremă de iubire pe care am învăţat-o de la Hristos. Şi zic asta deoarece la Înălţare îi pomenim pe eroi, pe cei care au luptat pentru a fi bine celor de acasă. 
A deveni erou înseamnă a lupta pentru a te apăra, iar  nu pentru a cotropi. A fi erou înseamnă a lupta cu frică de Dumnezeu nu cu teribilism şi ferocitate. A fi erou înseamnă să-ți aperi credinţa şi Biserica iar nu pângărirea numelui de creştin prin asuprirea celui ce poartă acelaşi chip cu al tău. A fi erou înseamnă a renunţa la bucuria plăcerilor oferite de tinereţe pentru a lupta cu riscul pierderii vieţii trupeşti pentru ca fii tăi, familia ta, neamul tău şi ţara ta să aibă libertatea de a se închina fără restricţie Celui ce a venit să aducă pacea pe pământ.

Şi chiar dacă sângele şi trupurile lor s-au făcut una cu pământul, sufletele lor s-au înălţat la cer spre aşteptarea celor pentru care au luptat şi le-au păstrat vie amintirea luptei pentru pace. Să privim spre ceruri că de acolo vine mântuirea prin înălţare. Dacă aveţi măcar un erou în familie care să fi plecat la vreme de tinereţe dintre cei dragi, aduceţi-vă aminte că şi el a avut vise ca şi noi. Împlinirea lor, a viselor de libertate şi pace, ne-a rămas nouă ca moştenire. Suntem datori să le împlinim bunele dorințe.

DANSEZ PENTRU TINE

Azi sunt rău. Sunt rău pentru că nu ştiu dacă am fost vreodată bun, sunt rău dar mă gândesc la o vorbă românească ce spune că „tot răul spre bine” şi de aceea sper ca răutatea mea să fie una spre luminare, spre îndreptare, spre bine.

Poate că vă plictisesc dacă vă reamintesc că nu sunt consumator de emisiuni siropoase care sub faţada ajutorării celor sărmani reuşesc din publicitate să strângă bani frumoşi, ridicând cota de piaţă unor personaje ce prin scurtimea îmbrăcămintei lor atrag priviri şi comentarii de tot felul.

Astfel se găsesc câteva cazuri sociale, se mai adună câteva vedete, se dă drumul la muzică, se dansează în anumite feluri şi poziţii, unii pleacă acasă tot săraci, unii pleacă tot bolnavi, unii pleacă cu conturile rotunjite, diavolul este  satisfăcut de lucrarea sa plină de milostenie şi credincioşii din faţa ecranului se aleg cu experienţa timpului pierdut şi praful ce se depune pe ecran .

Ce poţi spune când vei merge la judecată, Doamne, am dansat pentru Tine, doar ai văzut cât de mult am transpirat, în toate poziţiile! Să mă iertaţi, azi am spus că sunt rău. Creştineşte vorbind însă, sunt multe alte moduri în care îi putem ajuta pe cei necăjiţi. În definitiv nu mă iau nici pe mine în braţe ca model, că sunt departe de ideal, dar măcar nu mă vede o ţară întreagă. De obicei milostenia este un act care se face fără surle şi trâmbiţe, fără camere de luat vederi, fără  plată. Adică, de pot participa şi la o emisiune de gen, măcar să nu fiu plătit, că dacă tot faci un bine, fă-l cum trebuie.

Ştiţi, în Scriptură spune că dragoste mai mare ca aceea de aţi da viaţa pentru prietenul tău, nu există. Deci primeşte Dumnezeu şi răsplăteşte celui care se jertfeşte într-un scop nobil pentru cel ce este în suferinţă şi neajunsuri, dar să nu ceri plată pentru asta. Apoi dacă cineva are neajunsuri şi vrei să-l ajuţi, nu înseamnă că trebuie să tâlhăreşti pe altul pentru a-i da celuilalt. Încurcate-s căile Domnului.

Chiar mă gândeam deunăzi cum putem ajuta pe cei care au nevoi, cum să faci o triere,care merită primul să fie ajutat, care are nevoie mai mult. La câtă suferinţă e în lume e greu să faci clasificări. Oricum, dacă e posibil, nu chema pentru a da ajutor mai multora şi pe urmă să ajuţi doar o parte deoarece vei mâhni pe ceilalţi. Niciodată să  nu faci concurs la care, pentru câştigarea unui premiu, să participe familiile celor în suferinţă, pentru că pe lângă vechea suferinţă le vei injecta în suflet şi invidia, disperarea şi deznădejdea.

Dacă poţi milui pe cineva  ferice de sufletul tău, căci vei fi miluit de Dumnezeu, dacă te poţi ruga pentru cineva, ferice de sufletul tău, că rugăciunea aduce alinare şi speranţă. Sincer vă spun, eu nu dansez pentru nimeni, că nu vreau să primesc note şi să fiu descalificat. Încerc să nu fac diferenţe între oameni şi să mă rog. Încerc să nu mă fac judecător ci să-i las lui Hristos această judecată. Încerc din răsputeri  să mă rog pentru tine, cititorule, ca să realizezi că şi aşa putem ajuta pe cei în suferinţă, deoarece de multe ori o vorbă bună şi o rugăciune te ajută mai mult decât 100 de lei.

Dacă am fost rău, să mă iertaţi, şi să vă rugaţi pentru mine.

LEANA SI COSTEL

A sosit timpul să mai scriu câte ceva în încercarea de a lumina cât de cât pe cei care citesc această pagină, chiar dacă poate nu toţi înţeleg mesajul transmis, mai ales când se întâmplă ca prin postări să găsiţi şi ceva ironie ce poate părea că nu face casă bună cu lucrarea lui Dumnezeu.

Aşa că azi am hotărât să atac un subiect banal la prima vedere dar destul de profund, un lucru peste care oamenii trec cu neatenţie, o problemă ce are durată de la naştere până la moarte şi chiar dincolo de ea.

Săptămâna aceasta prăznuim pe sfinţii împăraţi şi întocmai ca apostolii cinstiţi, Constantin şi Elena. Despre viaţa lor am scris într-o postare mai veche ce o găsiţi aici . Numai că azi m-am gândit să trec la practică, deoarece toţi cunoaşteţi vorba ce spune, „teoria ca teoria, dar practica te omoară”. Aşa se face că sunt obligat azi să dau curs unei probleme ce mă macină de ceva vreme, cel puţin de 15 ani de când slujesc la altar. Şi e vorba de cum ne alegem numele de botez, acele nume cu care călătorim prin lume şi cu care vom merge la judecată. Mulţi aleg numele unor sfinţi şi bine fac, mai ales dacă vor încerca în viaţă să facă voia lui Dumnezeu ca şi cei cărora le poartă numele. Unii însă, din ce în ce mai des, aleg diminutive ale numelor de sfinţi, transformări gingaşe ale numelor iniţiale, modificări de nume şi combinaţii periculoase de litere, altoirea numelor cu altoi lingvistic străin şi executarea silită a cuvântului primar pentru a fi înlocuit cu altul pentru că aşa e la modă şi aşa dă bine.

Careva să zică, nu mai avem Constantin, care vine din latinescul constans şi care înseamnă constant, stabil. Azi avem Costică, Costeluş, Costy, Titi, Tina, Tinel, Tică, Tanţa, Costin, Costache etc. Nu mai avem Elena,  Ἑλένη care înseamnă  în limba greacă  torţă, foc, ci avem  Leana, Ileana, Lenuţa, Lenuş, Lina, Lena, Ilinca, Nuţi, Nuţica, Eli, Leanca, Ella. Să mă mai spun de celelalte nume de sfinţi din calendar, care au fost transformate, ar trebui să fac o lucrare de licenţă cu 200 de pagini. Şi pentru a nu mă înţelege greşit că am ceva cu vreun nume trebuie să vă spun că una e să fii botezat cu un nume de sfânt şi pe acesta să-l ai şi în buletin, dar să fii apelat de cei din jurul tău cu un substitut şi alta e să fii botezat cu un substitut şi să vrei să-ţi sărbătoreşti onomastica împreună cu cei care poartă numele aşa cum e original. Cu alte cuvinte dacă te botezi  cu numele de Tică ori Nuţi, iar nu cred că e foarte corect să-ţi sărbătoreşti onomastica cu cei care se numesc Constantin sau Elena. Şi vă spun asta că poate cei care citiţi veţi avea posibilitatea atunci când deveniţi părinţi, bunici ori naşi să deschideţi mintea celor din jur când aleg câte un nume pentru noul născut că de multe ori aparenţele înşală, şi că dacă din alintare îl numeşti Neluţu ori Gicu,  nu se pot bucura prea mult de numele proorocului Ioan sau ale mucenicului Gheorghe.

Şi apoi mai e ceva, foarte important de altfel. E cel puţin de bun simţ ca măcar de ziua numelui tău, să încerci să ajungi la biserică, pentru a afla care este originea numelui pe care îl porţi, ce semnifică şi cine l-a purtat cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, deoarece am avut ocazia să întâlnesc mult prea des persoane care chefuiesc de ziua lor dis-de-dimineaţă, fără a şti după nişte ani de viaţă de ce îi cheamă într-un anumit fel, fără a veni să mulţumească lui Dumnezeu pentru numele purtat, fără a se ruga să ajungă la trăirea celor care au făcut cinste numelui lor înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.   

MI-AM RATAT CARIERA

Nişte întâmplări de tot felul din ultima perioada, dar nu numai, la care s-au mai adăugat şi nişte expresii destul de des întâlnite, m-au făcut să reflectez un pic asupra unui lucru banal pentru mine dar destul de important pentru foarte mulţi dintre oameni. E vorba de carieră. Şi aş începe cu o vorbă ce-mi este adresată de multe persoane, majoritatea în necunoştinţă de cauză, o vorbă care spune aşa: „meseria de preot e frumoasă, e bună”. Ar mai fi trebuit să spun că mulţi adaugă celor două atribute (în gând) şi faptul că preoţia e bănoasă. E greu să le explici că preoţia nu e o meserie ci o misiune, diferenţa este uriaşă şi nu poate fi conştientizată la perfecţie decât atunci când o practici. Preotul nu are program, căci nu de puţine ori eşti chemat la căpătâiul cuiva la ore de noapte târzie sau trebuie să te bucuri cu cei ce se bucură când tu ai suferinţă. Dar nu asta e problema, căci personal bucuros le fac toate spre plinirea jurământului făcut lui Hristos aşteptând plată la judecată, conştient fiind că mi-am ales preoţia din dragoste faţă de cel ce m-a chemat la mântuire.
Personal, copil fiind mi-aş fi dorit să fiu aviator, iar un pic din dorinţă s-a împlinit. Pe de o parte tind spre înălţimi, dar spre cerurile unde se află Dumnezeu dincolo de avioane, pe de altă parte, câteodată, sunt cu capul în nori, adică tot pe lângă aviatori, dar îmi revin repede.
Poate că în momentele de slăbiciune ale vieţii am gândit că mi-am ratat cariera văzând că alţii reuşesc în anumite sectoare ale vieţii foarte uşor. Poate că văzând cum câştigă una lume grade, titluri, bani şi faimă am gândit că mi-am ratat cariera. Poate că în momentele în care timpul mi s-a îngustat din cauza treburilor am zis că mi-am ratat cariera văzându-i pe alţii cum se bucură de clipe de linişte îndeletnicindu-se cu activităţi plăcute în timp ce eu trebuie să fiu impecabil în toate treburile. Ba de multe ori chiar făcând câte o treabă care nu ţine de pregătirea mea, o treabă care a ieşit ca unsă, am zis că mi-am greşit cariera, că puteam fi mecanic, şofer, sudor, agricultor, tâmplar, zidar, doctor sau şomer de lux pe la diferite prezentări sau emisiuni. Şi asta nu e o spovedanie. E constatarea unor lucruri ce în anumite momente te zgândără pe creier. Un copil m-a întrebat odată ce m-aş fi făcut dacă nu mă făceam preot. Nu am ştiut să răspund. Poate şi pentru faptul că asta am în sânge şi în suflet. De fapt asta îmi place, să slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor, asta e cariera mea, dacă pot spune aşa, deoarece în preoţie nu trebuie să urmăreşti cariera ci mântuirea, nu onorurile ci slava lui Dumnezeu.
Aşa se face că acum am înţeles cum e cu cariera. Nu trebuie să te gândeşti la ea, sau dacă trebuia să faci altfel. Totdeauna trebuie să te gândeşti că la locul unde eşti pus să lucrezi trebuie să dai totul, mai ales când e vorba de oameni şi de sufletele lor. Iar acest lucru schimbă totdeauna meseria într-o misiune. Orice om poate avea o meserie, dar când meseria o transformi în misiune e clar că nu ţi-ai ratat cariera.
Închei cu cuvintele Scripturii ce face referire la scopul omului în această lume: „teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău." (Eclesiastul 12:13-14)