SELFIE DE PAŞTI

După vreo 20 de ani de slujire, în acest an, înainte de săptămâna mare, m-am privit cu mai multă atenţie în oglindă, căci rareori se întâmplă să zăbovesc în faţa oglinzii mai mult de câteva secunde, exceptând timpul bărbieritului când oricum atenţia e îndreptată la partea tehnică a bărbieritului şi nicidecum la studiul chipului. De ce am început acest blog aşa? Pentru că anul ăsta n-am mai simţit nevoia să(-mi) fac poze aşa cum simţeam în alţi ani, cu atât mai puţin nu s-a pus problema de un selfie, că tot nu mi-a ieşit strălucit vreunul reuşit de când a apărut moda. Oglinda e obiectul care-ţi face selfie în mod real, prin bliţul ochilor ce clipesc în mii de cadre zilnic, prinzând diversele momente în care te afli, jongând contrastele şi culorile, prinzând în cadru chiar şi stările sufleteşti aparent invizibile. Oglinda mi-a arătat un chip senin ce seamănă izbitor cu chipul meu de acum două decenii, un chip pe care timpul l-a îmbogăţit cu o grămadă de fire albe în barbă şi l-a sărăcit de mai mult din jumătatea podoabei capilare. Ştiu, descrierea pare tot un selfie, dar mai bine cuvintele mele sărace decât o poză care să spună cât o mie de cuvinte, că tot nu mai au oamenii răbdare la citit.

Poza pe care mi-aş fi dorit să v-o arăt n-a cuprins-o niciun aparat foto. Mai mult, am zis să lipesc poză lângă poză pentru a crea un tot, dar n-am putut să tai din niciuna, micşorându-le  le-aş fi luat din importanţă, plus că mi-ar fi fost greu să aleg cu care să o pun prima, care pe primul rând şi care pe următoarele. Poza  pe care mi-aş fi dorit să v-o arăt este ca o ramură dintr-un arbore genealogic, dar nu una care să arate ascendenţi şi descendenţi, ci stări, trăiri, împliniri şi creşteri.

Anul ăsta, mai mult ca niciodată, am văzut că pozele cu mine nu contează deloc, chiar dacă unele ar strânge 2-3 comentarii. Anul ăsta am văzut că pozele ce le-aş surprinde (dacă aş putea) ar fi cele cu creşterea în trăire, atenţie, linişte, percepţie, credinţă şi dorinţă a celor pe care-i păstoresc.  În toată perioada pascală biserica a fost plină de tineret, asta chiar dacă satul este mic şi tinerii nu-s aşa ed mulţi. Doar că cei plecaţi şi-au dorit să fie prezenţi doar aici, să se spovedească şi să se împărtăşească doar în locul în care au crescut, mulţi (care au lucrat până în sâmbăta Paştelui) sunându-mă de la serviciu să fie sigur că n-am să-i las deoparte din cauza timpului scurt. Şi dacă în primii ani (2-3 ani) de slujire hărmălaia era greu de potolit în această perioadă, în timp, cu răbdare şi bucurie, cu dorinţă şi credinţă, am reuşit ceea ce părea de nereuşit.  Din altar ori din faţa altarului, de pe solee, din mijlocul bisericii şi din tindă, privind peste capetele celor prezenţi (chiar dacă unii erau cu un cap mai înalţi ca mine), privind la chipurile lor, am gândit matematic întâi că pete 70% erau tineri botezaţi de mine, acum majori mulţi dintre ei, adolescenţi  şi copii de vârste diferite.  De Florii au umplut biserica cu tinereţea lor. După denia de joi n-a rămas nici scamă pe jos, aşa de curaţi şi liniştiţi au fost, n-a sunat nicun telefon şi, în următoarea zi, la denia prohodului, în ciuda ploii torenţiale, au dat sens unei seri în care au cântat toţi, ca într-un cor armonizat doar de dirijatul inimii, bucurându-se de fiecare floare primită la final, inclusiv de crăcuţele de leuştean ce au stat alături de flori pe epitaful din mijlocul bisericii.  Ştiu, dacă vor citi se vor bucura de mulţumirea ce le-o aduc, chiar dacă nu pun poze, căci merită mulţumirea mea pentru faptul că m-au ascultat de-a lungul anilor. Am rămas surprins că atunci când am făcut apel pentru curăţenie (deja era 22.30 seara şi dimineaţa eram iar la slujbă) că aproape şi-ar fi dorit să rămână toţi, aşa că ceata celor rămaş a reuşit un record, în 6-7 minute biserica era curată ca un mărgăritar, au zbârnâit măturile şi aspiratorul de zicei că-i concurs.

În sâmbăta mare zeci şi zeci de tineri, unii dintre ei, cei mai mici, alături de părinţi şi bunici au venit la împărtăşit. Minunat este că şi tinerii mari, majori, chiar şi familişti (căsătoriţi) s-au pregătit pentru împărtăşit, ceea ce înseamnă că încă materialul n-a robit toate inimile, că tinerii încă doresc să se îmbogăţească sufleteşte, cercetând, dorind şi trăind totodată alături de biserică tainele iubirii divine. Şi-apoi învierea, momentul acela în  care lumina s-a împrăştiat în întunericul nopţii, clipa în care după strigarea „veniţi de luaţi lumină” s-a transformat într-o bulă de timp în care totul se petrecea parcă după coordonate cereşti, mi-a descoperit cum lumina primordială a transformat haosul într-un univers proprice vieţii, căci lumina, ca izvor de iubire, crează condiţii pentru trăire, zicem noi, creştinii, în iubirea celui ce este atât Lumină, cât şi Cale, Adevăr şi Viaţă. Oamenii, parcă un ocean de oameni, au cântat cu lumânările ţinute în mâini, cu luminile pâlpâind pe chipurile ce păreau transformate în candele vii, primind lumina pornind (unii din ei) spre case pentru a da şi celorlalţi lumină, dorind, cum i-am sfătuit, să-şi păstreze lumina cât mai mult în suflete spre a o putea dărui în orice clipă celor care se pot cufunda în întuneric.

Am încheiat sărbătorile cu concursul de ciocnit ouă, de-acum devenit tradiţie, un concurs la care zecile de copii participanţi s-au  emoţionat, strigat şi bucurat alături de cei mari, fiecare din ei primind premii şi diplome spre a le fi de folos minţii şi sufletului, spre a se bucura în anii maturităţii lor, când vor avea copii la rândul lor, de clipele petrecute în biserica în care şi-au primit cele sfinte de-a lungul anilor.

Am poze, desigur, am poze de la sărbători, doar că apar şi eu în multe din ele, şi cum anul ăsta n-am mai simţit nevoie să stric gândurile scrise cu chipul meu, vă las pe voi cei ce citiţi, vă las şi pe cei ce mă cunoaşteţi dar şi pe cei ce nu mă ştiţi în real, să vedeţi poza aceasta făcută în 20 de ani, poza în care eu încerc să devin din ce în ce mai puţin vizibil, poza în care să se vadă mult mai mult bucuria unor oameni ce-mi sunt mereu aproape, care ascultă cuvântul meu, mesajul transmis de mine, care-mi sunt alături în zidirea celor materiale şi a celor de suflet,  oameni ce fac posibil seninul de pe chipul meu chiar şi atunci când firele de păr tot albesc, tot cad.

HRISTOS A ÎNVIAT!