PLACINTA CU RAVAS

Pentru dezmorţirea degetelor purced azi prin a scrie un blog uşor, că aşa se cade la sufletul împăcat şi la mintea cercetătoare, căci vin după zece zile de pauză totală în ale internetului. Un fel de moarte virtuală, aşa ca un exerciţiu de autocontrol, în dorinţa de a-mi vedea tăria în renunţarea la anumite lucruri ce pot da dependenţă. Şi zic asta, că e posibil, Dumnezeu ştie, să prind din timpurile când s-ar putea să avem internetul ori vreun sistem asemănător  implantat în vreo parte a corpului, independent de voinţa noastră, pentru dirijarea vieţii. Aşa că în scurte vorbe, că nu vreau să fac blogul jurnal de fată mare închisă la pensiune, vă relatez cum poate fi viaţa fără virtual, văzută din experienţa unui om ce de obicei vizitează zilnic „virtualia”, patria internetului.  Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit în mare parte să nu cochetez cu cele virtuale în aceste zile. Deci am stat lipsit total de messenger, netlog, facebook, blog. Am neglijat total câteva zile netul şi l-am folosit doar pentru vreo două mail-uri  oficiale, că-s obligatorii. C’ est la vie!

Ruperea de net m-a trimis în trecutu-mi mai îndepărtat dar şi mai apropiat. Practic pauza de net s-a materializat în câteva sute bune de pagini citite ori studiate ca în adolescenţă, religie, istorie, SF, poveşti şi  poezii, creaţii literare diverse (ale unor oameni ce şi-au trudit mintea) şi care mă aşteptau liniştite în rafturile bibliotecii. Am citit cu sete înconjurat de mirosul şi foşnetul paginilor tipărite. Am jucat şi câteva partide bune de şah. Am făcut şi pauze, cu  muncă fizică, pentru limpezirea ochilor, am rezolvat o grămadă de probleme (chiar dacă asta a însemnat vreo 2000 de km în 7 zile), am învins timpul în luptă dreaptă, realizând multe într-o scurtă perioadă, realizând că timpul poate fi încetinit ori oprit când lucrezi cele fireşti alături de Dumnezeu, cu gândul la cei dragi, la prieteni şi la cei ce au nevoie de ajutor.

Aşadar dragii mei, vă mulţumesc celor care m-aţi sprijinit în încercarea mea. După şapte ani, din care trei ani neîntrerupţi (nici măcar o zi) de internet, am făcut pauză de zece zile. Vă mulţumesc celor care aţi trecut prin paginile mele, lăsând o floare (fără lumânare), un zâmbet, un comentariu, o idee, un mesaj. Mulţumesc şi celor care nu m-au vizitat, ştiind că sunt în pauză, şi care poate nu au dorit să-mi încarce pagina cu notificări ori mesaje, pentru a-mi fi uşoară revenirea. Şi cum ştiu că ochii care nu se văd se uită, iacătă-mă-s online cu plăcinta cu răvaş.

Într-un fel, perceput aşa, omeneşte, viaţa este ca o plăcintă cu răvaş. Dacă vreţi, foaia de jos, baza, care este partea mai tare reprezintă trecutul. Toţi avem un trecut ce ne serveşte ca bază, ca suport pentru prezent şi viitor. Poate că sunt părţi din trecutul nostru de care nu suntem mândri, adică părţile mai arse ori necoapte ale foii de dedesubt.  Le acceptăm ca făcând parte dintr-un tot, chiar dacă uneori ne-am dori ca ale să nu existe. Ele ne atenţionează că undeva am greşit reţeta, că ne-am grăbit, că am neglijat anumite ingrediente.

La mijloc se află umplutura, prezentul nostru cu bune şi rele, cu dulci şi aromate, cu colorate şi incolore, pasteluri de gust şi miros, de gânduri şi fapte. Prezentul este mereu un amalgam pe care nu-l vedem de-a întregul, fiind prins între trecut şi viitor. Iar viitorul este foaia de deasupra, cea care desăvârşeşte plăcinta, cea pe care o ornăm frumos în încercarea de a acoperi deficienţele apărute în timp, este partea pudrată, partea cu topping  ori frişcă, partea care ia ochii celui ce o doreşte.

Aaa, uitam de răvaşe. Ele sunt gândurile, dorinţele, speranţele şi faptele noastre, tot ce  este bun în noi, tot ce am dori să rămână după noi, spre a aduce bucurie celor ce cu plăcere se hrănesc spiritual din experienţa noastră, din plăcinta aceasta metaforic numită de mine viaţă, îndulcindu-se de truda noastră şi de reuşita noastră în lupta cu timpul, având ca aliaţi familia, prietenii şi fireşte pe Dumnezeu cel ce veghează părinteşte la trecerea noastră prin timp.