duminică, 8 ianuarie 2012

GOI ŞI GOI



Încerc azi să dezvolt un subiect ce mă frământă la buricele degetelor de ceva vreme. L-am ocolit până ce m-am lovit de el într-o discuţie prietenească prin această lume virtuală a internetului şi am zis că a sosit  momentul să tratăm goliciunea.
Când spui „gol-goală” te gândeşti la multe lucruri. Unii se gândesc la nuditate, alţii la recipiente, unii la un spaţiu determinat alţii la un spaţiu nedeterminat, la vid. În general goliciunea presupune lipsa unor elemente ce îmbracă sau umple părţi, bucăţi, spaţii dintr-un univers palpabil ori chiar dincolo de ceea ce poate răzbate ochiul, telescopul ori mintea.
O goliciune primordială o găsim la pământul dezvelit de apele începutului, căci „era netocmit şi gol”. Abia mai târziu a fost îmbrăcat cu verdeaţă, luminat cu aştri, împodobit cu viaţă şi încoronat cu oameni, căci oamenii sunt coroana creaţiei divine. Oamenii, primii, Adam şi Eva, şi-au cunoscut „goliciunea” după săvârşirea păcatului. Au constatat că sunt goi şi s-au ascuns de Dumnezeu. Goliciunea lor a fost prima experienţă a trăirii fără Dumnezeu, a trăirii fără hainele de lumină. Scriptura spune că Dumnezeu le-a făcut „haine de piele” înainte de a-i trimite pe pământ. Aceste haine probabil au îmbrăcat sufletul ce în starea paradisiacă era plin de slava lui Dumnezeu lângă care locuia. Mai târziu omul, pe lângă dezgolirea sufletului va experimenta şi golirea sufletească,tot prin păcate, accentuând prăpastia dintre om şi Creator.
Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, fără să calce libertatea noastră în vreun fel, a întins mâna spre om  prin Fiul său ce s-a deşertat de slavă, cum spune apostolul Pavel în cap. II din epistola către Filipeni şi i-a oferit posibilitatea de a se îmbrăca din nou, de a-şi ascunde goliciunea şi de a umple golul din interiorul sufletului.
 Tot apostolul Pavel ne lămureşte cum de se poate ca într-un univers mărginit, trupul omului, se poate sălăşlui infinitul. El spune că „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Ori  asta înseamnă împlinire deplină, umplerea golului interior, distrugerea vidului producător de angoasă lipsită de lumină. Apostolul Pavel experimentează starea de rai de viu, o stare pe care unii o numesc a patra dimensiune. Căci spune sfântul apostol, II Corinteni cap. 12 „cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie , a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om…… că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”
Golul din interiorul omului din ziua de azi, adică locul unde ar trebui să existe Dumnezeu a fost umplut cu mândria, cu slava deşartă care prisoseşte şi dă pe-afară deseori. Acolo unde mândria nu-şi face loc rămâne deznădejdea ce joacă rolul unei găuri negre ce înghite orice materie şi care nu reacţionează la nici un stimul luminos. Sunt mulţi oameni azi goi pe dinăuntru. Sunt oameni care nu cred în viaţa de după moarte (sau viaţă), oameni care nu cred în Dumnezeu, oameni care consideră că viaţa este doar trăirea inechitabilă din trupul perisabil în care-şi desfăşoară activităţile. Eu, nu-i critic, pur şi simplu nu pot înţelege această stare, chiar dacă o accept ca manifestare a libertăţii fiecăruia.
Acest lucru ţine de vederea interioară. Oamenii nu văd la fel. Dacă pui în faţa a o mie de persoane o femeie goală (nud) şi una goală (golită de deznădejde) poate că 99,99% ar privi doar la cea despuiată.
Sunt convins că nu pot epuiza acest subiect într-o pagină word. Nici nu vreau să mă lungesc că plictisesc. Vreau să închei însă prin a spune că dincolo de starea văzută a lucrurilor există starea nevăzută. Chiar şi trupul găzduieşte un suflet nevăzut decât prin simţire. Când sufletul părăseşte definitiv trupul, se produce dezgolirea golului, a vidului, a haosului în care a vieţuit. Nici o haină din lume, indiferent de firmă şi preţ, nu va putea acoperi goliciunea şi golul lăsat de plecarea sufletului.
De fapt voiam să vă spun că de la creare noi umblăm goi, doar cu hainele de piele date de Dumnezeu. Ţoalele noastre acoperă doar goliciunea, golul îl acoperă Dumnezeu.

3 comentarii:

  1. Maria Drăghici9 ianuarie 2012, 07:43

    S.M.
    Foarte bună postarea, cred că nu pot să adaug nimic, este suficient să citesc și să mă gândesc!
    Ce-mi doresc este să nu am sufletul gol niciodată!

    RăspundețiȘtergere
  2. Parite, pe intelesul tuturor!
    Adevarul e ca parca umblam mai mult goi atat trupeste cat sufleteste nu mai zic!
    Sa dea bunul Dumnezeu sa cerceteze cat mai multe inimi si indeosebi cele ale tineretului tuturor popoarelor ca sa duca si ei mai departe nu goliciunea ci umplerea cu starile duhovnicesti.
    O saptamana binecuvantata sa aveti!

    RăspundețiȘtergere
  3. Blagosloviti, parinte!
    Zilele trecute am auzit foarte frumos, un alt parinte amintind de cuvintele sfantului Nicolae de la Rohia, care fusese evreu si pe urma s-a botezat. Si spunea deci Sfantul: ''voi, crestinii care ati fost botezati din frageda pruncie, nu aveti habar cum este sa traiesti fara Hristos, pentru ca voi sunteti botezati de cand va stiti" ...adica imbracati in Hristos, adaug eu. "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat, aliluia!".
    Eu cred cu tarie ca intotdeauna suntem imbracati in Hristos, prin camasa botezului pe care ca niste fii rai o manjim si o pangarim cu tot felul de pacate. Dar Hristos este cu noi! Asemenea si sfantul inger pazitor. Si atunci cred ca noi crestinii, despuiati fiind chiar si de haine, si de fapte bune, nu mai suntem goi niciodata, pana la moarte cand ni se va cere socoteala pentru ce haina noastra este rupta si murdara...

    RăspundețiȘtergere