Am intrat în săptămâna mare a Paştelui, care ar trebui să fie o intensă perioadă de pregătire sufletească pentru primirea luminii învierii. Fără dar şi poate că cei care au reuşit să mai citească pe acest blog au sesizat că am încercat să fac o distincţie vizibilă între nevoile trupului şi cele ale sufletului, între pregătirea trupească şi cea sufletească.
Postarea de azi se încadrează tot în acest ciclu, pentru că remarc cu triteţe că oamenii nu aşteaptă neapărat învierea, ci mai mult iepuraşul de paşti, aşa cum de Crăciun nu aşteaptă naşterea ci cadourile moşului.
Astăzi mă leg de curăţenie. Am mai vorbit şi repet că degeaba e văruit exteriorul dacă interiorul e negru, degeaba ne înnoim de Paşti cu lucruri noi, dacă săvârşim în continuare pe cele vechi. Degeaba mâncăm după postul ţinut doar pentru slăbit mâncăruri alese dacă sufletul rămâne tot flămând. Degeaba stăm cu prietenii bogaţi la masă dacă săracii tot flămânzesc şi în ziua de Paşti, degeaba.
Mă gândeam în timp ce treceam pe drumuri, şi văzând lumea în forfota curăţeniei că sufletul seamănă cu un preş iar trupul cu un covor. De ce? Pentru că toată scoate covoarele bune la poartă pentru a le curăţa, să vadă toţi ce bogăţie avem noi, ce mândreţe de covoare, aşa cum ne etalăm cu trupurile noastre împopoţonate şi bine îngrijite. Preşurile sunt scoase şi ele, dar nu sunt scoase la stradă, sunt puse pe garduri în grădină, sau pe sub vreun şopron, că nu se face să araţi lumii că ai şi preşuri. Că doar aşa facem şi cu sufletul , nu-l prea scoatem deloc, îl pitim.
Mai mult decât atât, dacă mergi în vizită la cineva, te bagă în camera de la drum, unde sunt covoarele alea frumoase, si calci cu grijă, cu grija care o ai şi pentru trup. Dacă e să intri în vreo cameră mai din spate, unde sunt preşuri, chiar şi gazda te îmbie şi îţi zice să calci fără grijă că sunt nişte otrepe de preşuri ce merg terfelite.
Cam aşa dragilor şi cu sufletul. E călcat în picioare ca un preş uzat de mizeriile cotidiene. M-aş bucura dacă în aceste zile de pregătire aş vedea şi preşuri, pardon suflete, scoase la soare la poartă, să văd şi covoare, adică trupuri, călcate în picioare. Poate aşa lumina învierii va pătrunde şi la cei cere se ascund în întunericul păcatelor, făcând loc luminii să curăţească simţirile şi scuture negura şi praful în care stă mocirlit sufletul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu