TAINA VESELIEI

De vreme ce postarea anterioară a primit şi calificativul „distractiv” de vreo două ori înseamnă că trebuie să trec un pic la un ton mai sobru, asta deşi tonul de dinainte era de fapt o exprimare tristă printr-o mimă veselă a unei realităţi îmbrăcate în haine de sărbătoare de la second hand.

Aşa că plecând la drum cu o abordare mai serioasă ţin să vă readuc aminte că necazurile pricinuite de căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi tristeţea pierderii raiului au fost îndulcite de Dumnezeu prin două binecuvântări de bucurie, însoţirea  bărbatului cu femeia şi naşterea de prunci. Asta dacă nu punem la socoteală făgăduinţa unui Răscumpărător în persoana Mântuitorului, care reprezintă bucuria deplină a regăsirii raiului prin mântuire. Şi pentru că nu vreau să trec într-o teologie mult prea adâncă doresc să vă spun că bucuria însoţirii bărbatului cu femeia, după lege, se numeşte astăzi cununie , nuntă sau căsătorie. Această sfântă taină, că aşa e numită de apostolul Pavel, reprezintă legătura lui Hristos cu Biserica, o legătură bazată pe iubire şi ocrotire, asta pentru că bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca şi Hristos Biserica, ca pe însuşi trupul său iar femeia trebuie să-l iubească şi să se teamă de bărbat cu aceeaşi tărie cu care-l iubeşte pe Dumnezeu şi se teme de puterea Lui.

În practică lucrurile nu prea stau azi cum scrie la Carte, deoarece influenţa laicului şi a diverselor situaţii în taina nunţii şi în sânul familiei au făcut ca nunta să devină un eveniment monden şi familia locul unde se spală ţoalele şi se aruncă lăturile. Nu generalizăm că nu e aşa peste tot.

Taina Cununiei este una a veseliei, a bucuriei, dacă e să o comparăm cu taina Mărturisirii care este mult mai sobră. Cununia este precedată de Logodnă,  o slujbă ce înainte se săvârşea separat de nuntă şi era un fel de promisiune, de legământ înaintea lui Dumnezeu că tinerii se vor păstra unul pentru celălalt pentru timpul nunţii. Azi logodna se săvârşeşte alipită de cununie şi este momentul în care tinerilor miri li se pun inelele pe degete, inele care prin forma lor rotundă reprezintă dragostea neîntreruptă ce trebuie să existe în sânul celor care vin să ia binecuvântarea nunţii pentru toată viaţa lor după care se citeşte o rugăciune în care se regăseşte rostul inelului în viaţa unor persoane din Sfânta Scriptură şi folosirea lui în anumite momente ale vieţii.

Slujba cununiei este una de o frumuseţe divină. Rugăciunile redau o paletă largă de familii biblice  binecuvântate de Dumnezeu de-a lungul mileniilor. Rugăciunile amintesc pe părinţi, pe naşi şi pe nuntaşii ce participă la fericitul eveniment, când aceştia participă, deoarece cu regret reamintesc că din nefericire de multe ori chiar părinţii mirilor nu stau de faţă la această mare taină, îndeletnicindu-se cu invitaţii cărora le acordă o atenţie deosebită pentru a nu supăra pe vreunul din celălalt neam.

Cântările cununiei sunt vesele şi duhovniceşti totodată, Evanghelia de la Ioan redă prima minune publică a lui Hristos făcută prin Maica Domnului. Invitaţii se hlizesc la amintirea  schimbării apei în vin şi de multe ori depăşesc măsura bunului simţ când preotul cu paharul binecuvântării („paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” Psalmul 115-4, oferă mirilor prin paharul comun, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de altă parte, unirea într-un cuget şi viitorul comun al mirilor pe care ei îl vor avea împreună, beneficiind de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri.  Plus că în perioada primară a creştinismului mirii se împărtăşeau, cununia săvârşindu-se după Sfânta Liturghie, nefiind condiţionată de prezenţa la vreun local la o anumită oră.

Evident că punctul culminant este punerea cununiilor, moment în care naşii, ca părinţi spirituali, „ajută” pe preot în lucrarea încununării celor doi miri. Şi cu siguranţă cununile reprezintă cununile de flori din primii ani de creştinism care se puneau pe capetele mirilor şi pe care le purtau cu bucurie o săptămână. Cununiile se mai pot numi coroniţe şi nicidecum „pirostrii” cum spun aşa-zişii cunoscători ai obiceiurilor false lipite de slujbele bisericeşti, adică acele persoane care-ţi spun să-l calci pe picior pe partener la nuntă, să dai cu orez, cu bomboane, să iei piedica mortului şi să faci alte bazaconii pentru că ştiu ei că „ aşa e bine”. Să-mi fie iertat, ei nici măcar semnul crucii nu-l fac corect, dar…. .

Nu vreau să mă lungesc. Dar trebuie să amintesc că  solemnitatea tainei cununiei este îmbogăţită de rugăciunea Tatăl Nostru şi de dansul ritualic al bucuriei nunţii cu cele trei cântări binecunoscute de alte rugăciuni şi ectenii în care cererile mustesc de bucurie speranţă şi binecuvântare.

Nu ştiu dacă vă e de vreun folos această postare la care ar fi trebuit să mai vreo câteva pagini pentru a fi pe gustul meu. Nădăjduiesc însă că măcar acele persoane care citesc pe aici vor conştientiza care este rostul căsătoriei. Oamenii trebuie să se înveţe că nu e bine să trăieşti în curvie, că a „te lua” şi a trăi împreună nu înseamnă nuntă. Oamenii trebuie să realizeze prezenţa la nuntă, la slujbă, este una a comuniunii cu noua familie creştină, cu ceea ce a hotărât Dumnezeu şi actul de prezenţă trebuie să fie unul a bucuriei decente. Ba mai mult familia trebuie să pună în vedere şi cameramanilor, băieţilor cu bradul, a celor cu plosca, (că asta e, nu poţi să-i dai afară) să fie decent îmbrăcaţi şi să nu deranjeze cu munca lor. Deoarece şi preotul poate face acest lucru, personal îl fac, dar trebuie şi sprijinul celor implicaţi. Nuntaşii şi mirii trebuie să ştie că Dumnezeu  a făcut-o pe femei din coasta lui Adam, de la mijloc. Deci nu a luat nici din cap pentru ca femeia să nu se suie în capul bărbatului şi nici din picioare pentru a nu fi călcată în picioare. Prin nuntă se anulează pluralul cei doi devenind un trup în încercarea de a deveni un cuget prin marea milostivire a lui Dumnezeu. Nunta devine astfel o taină a veseliei şi a bucuriei de a trăi într-o lume în care familia adevărată a devenit un veritabil giuvaier.