CUMPĂNA

În urmă cu mulţi ani am m-am confruntat cu o problemă de sănătate. Modul de manifestare a bolii nu m-a speriat dintru început, ca mai apoi, văzând că situaţia devine critică, să caut răspunsul medical dimpreună cu cel sufletesc, pentru rezolvarea problemei.

Nu vreau să fac din postare un jurnal personal. Cert este că atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă să nu ai echilibru. Simptomele bolii erau simple şi des întâlnite în cazul celor care fac abuz de alcool. Numai că la mine starea de rău şi lipsa echilibrului era de altă natură, străină de alcool, dar mână în mână cu necumpătarea lucrului, cu munca fără odihnă, cu alergatul fără oprire pentru terminarea unor treburi care nu se vor termina niciodată.  Ştiţi că echilibrul uman fizic este asigurat de conlucrarea cerebelului cu sistemul vestibular al urechii interne în care se află un lichid ce prin mişcarea sa transmite creierului datele care, procesate la viteze uimitoare, sunt transmise către organele corpului ce menţin stabilitatea şi verticalitatea. Ori în momentele acelea în care boala mi-a răpit echilibrul şi verticalitatea fizică, m-am gândit la cuvintele „în lume necazuri veţi avea” spuse de Mântuitorul. Mi-era  imposibil să înţeleg de ce mi se întâmplă asta ştiind că am încercat să le fac pe toate bune.

M-am însănătoşit şi mi-am învăţat lecţia. Mai greşesc şi azi abuzând uneori de muncă în speranţa că voi reuşi să le fac pe toate, dar îmi revin repede la primul semn de dezechilibru, conştient fiind că o cădere într-un moment nepotrivit poate fi fatală.

De multe ori Hristos le spunea celor vindecaţi: „iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”. Ori aici intervine deja echilibrul sufletesc, cel care nu poate fi decât unul vertical, om – Dumnezeu, cu răsfrângere orizontală către cei din jur, om - om. Echilibrul sufletesc este ca o axă pe care sunt fixate raţiunea şi sentimentele, o linie dreaptă de la care şi o mică abatere poate crea o deraiere, o dezechilibrare ce uneori nu mai poate fi remediată.

Am descoperit în timp că echilibrul sufletesc ţine de pacea interioară. Această stare nu are legătură cu exteriorul. Poţi fi foarte activ exterior  prin muncă, dans, vorbit, dar extrem de liniştit la interior. Echilibrul dinăuntru este total diferit de cel exterior, fizic. Sunt oameni care la exterior afişează un echilibru model iar la interior sunt dezechilibraţi şi fără puncte de reper. Combinaţia dintre echilibrul interior şi exterior ar trebui să dea o stare de normalitate, una care se găseşte foarte rar dar care odată atinsă să devină un laitmotiv pe portativul vieţii.

Sunt conştient că despre această stare de echilibru s-a vorbit şi s-a scris mult. Subiectul este unul de mare actualitate într-o lume dezechilibrată în care raţiunea şi sentimentul nu se mai regăsesc pe aceeaşi axă iar abaterea de la normalitate creează adevărate vertijuri  în care oamenii bâjbâie în căutarea unui drum drept şi lipsit de încercări dureroase. Bătrânii nu vorbeau de echilibru, ci de cumpănă. Descumpănirea şi momentele de cumpănă sunt încercări ale vieţii în care noi trebuie să găsim punctul de verticalitatea fizică şi sufletească în încercarea de a nu cădea sub povara alegerilor greşite şi mereu repetate, nu de alta, dar s-ar putea să ne fie şi mai rău, cum zicea Hristos, Cel ce a făcut din cruce o cumpănă dreaptă pe care să răstignim greşelile noastre.