În urmă cu mulţi ani am m-am
confruntat cu o problemă de sănătate. Modul de manifestare a bolii nu m-a
speriat dintru început, ca mai apoi, văzând că situaţia devine critică, să caut
răspunsul medical dimpreună cu cel sufletesc, pentru rezolvarea problemei.
Nu vreau să fac din postare un jurnal
personal. Cert este că atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă să nu ai
echilibru. Simptomele bolii erau simple şi des întâlnite în cazul celor care
fac abuz de alcool. Numai că la mine starea de rău şi lipsa echilibrului era de
altă natură, străină de alcool, dar mână în mână cu necumpătarea lucrului, cu
munca fără odihnă, cu alergatul fără oprire pentru terminarea unor treburi care
nu se vor termina niciodată. Ştiţi că echilibrul
uman fizic este asigurat de conlucrarea cerebelului cu sistemul vestibular al
urechii interne în care se află un lichid ce prin mişcarea sa transmite
creierului datele care, procesate la viteze uimitoare, sunt transmise către
organele corpului ce menţin stabilitatea şi verticalitatea. Ori în momentele
acelea în care boala mi-a răpit echilibrul şi verticalitatea fizică, m-am
gândit la cuvintele „în lume necazuri
veţi avea” spuse de Mântuitorul. Mi-era
imposibil să înţeleg de ce mi se întâmplă asta ştiind că am încercat să
le fac pe toate bune.
M-am însănătoşit şi mi-am învăţat lecţia.
Mai greşesc şi azi abuzând uneori de muncă în speranţa că voi reuşi să le fac
pe toate, dar îmi revin repede la primul semn de dezechilibru, conştient fiind
că o cădere într-un moment nepotrivit poate fi fatală.
De multe ori Hristos le spunea celor
vindecaţi: „iată te-ai făcut sănătos, de
acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”. Ori aici
intervine deja echilibrul sufletesc, cel care nu poate fi decât unul vertical,
om – Dumnezeu, cu răsfrângere orizontală către cei din jur, om - om. Echilibrul
sufletesc este ca o axă pe care sunt fixate raţiunea şi sentimentele, o linie
dreaptă de la care şi o mică abatere poate crea o deraiere, o dezechilibrare ce
uneori nu mai poate fi remediată.
Am descoperit în timp că echilibrul
sufletesc ţine de pacea interioară. Această stare nu are legătură cu exteriorul.
Poţi fi foarte activ exterior prin
muncă, dans, vorbit, dar extrem de liniştit la interior. Echilibrul dinăuntru este
total diferit de cel exterior, fizic. Sunt oameni care la exterior afişează un
echilibru model iar la interior sunt dezechilibraţi şi fără puncte de reper.
Combinaţia dintre echilibrul interior şi exterior ar trebui să dea o stare de
normalitate, una care se găseşte foarte rar dar care odată atinsă să devină un
laitmotiv pe portativul vieţii.
Sunt conştient că despre această stare de
echilibru s-a vorbit şi s-a scris mult. Subiectul este unul de mare actualitate
într-o lume dezechilibrată în care raţiunea şi sentimentul nu se mai regăsesc
pe aceeaşi axă iar abaterea de la normalitate creează adevărate vertijuri în care oamenii bâjbâie în căutarea unui drum
drept şi lipsit de încercări dureroase. Bătrânii nu vorbeau de echilibru, ci de
cumpănă. Descumpănirea şi momentele de cumpănă sunt încercări ale vieţii în
care noi trebuie să găsim punctul de verticalitatea fizică şi sufletească în
încercarea de a nu cădea sub povara alegerilor greşite şi mereu repetate, nu de
alta, dar s-ar putea să ne fie şi mai rău, cum zicea Hristos, Cel ce a făcut
din cruce o cumpănă dreaptă pe care să răstignim greşelile noastre.
„iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”, adevărat dar foarte greu de respectat regulile, cumpătarea, echilibrul. Încercăm, măcar atât să facem, să punem la încercare rezistenţa noastră, nu e normal, nu e firesc. Orice boală, orice ,,cumănă,, îşî are explacaţia, rădăcina, niciodată nu apare fără motiv. Doamne ajută, sănătate multă si cumpătare că-i mai bună decât toate!!!
RăspundețiȘtergereMelinda, acum câţiva ani, când eram cu tata în spital, am întâlnit un doctor care spunea că orice om se naşte cu o slăbiciune de la care, la un moment dat, i se trage. Unii, în timp, au probleme cu inima, alţii cu plămânii, unii cu rinichii, alţii cu ficatul, cu oasele, cu vederea şi tot aşa. Daă peste fondul genetic se aşează modul de viaţă, dar mai ales de muncă, "surprizele" pot apărea mai devreme decât ne-am aştepta, căci e firesc ca unui om care are plămânii oarecum slabi din naştere, să-i apară probleme (mult mai devreme) dacă lucrează în mină ori în vreo fabrică de vopsele, nu? Iar celui cu oase fragede nu un loc de muncă unde cară greutăţi îi trebuie, e corect? Şi peste toate, cine mai are şi anumite vicii... . Ştii care-i problema, revenind la Scriptură, de multe ori Hristos întreba aşa: "vrei să te faci (cu adevărat) sănătos"? Chiar dorim noi să fim cu adevărat sănătoşi? Dacă da, de ce oare greşim după însănătoşire, făcând aceleaşi lucruri care ne-au îmbolnăvit? Zi frumoasă să fie la tine!
Ștergere