luni, 15 octombrie 2012

PRĂPASTIA



Vi s-a întâmplat vreodată să vă aflaţi la marginea unei prăpăstii, să vă opriţi în ultima clipă pe buza hăului ce se cască flămând spre a înghiţi o nouă victimă? Ori poate măcar în vis vreodată aţi simţit golul unei căderi fără de oprire în prăpastia propriilor gânduri răsfirate pe tărâmul conştiinţei?
Ieri am luat în maşină, la ocazie, un om. Nu vreau ca rândurile mele să scoată în evidenţă ce bun samarinean sunt, nicidecum, ci doar drama celor aflaţi pe marginea prăpastiei cumplitei deznădăjduiri. Mergea încet în burniţa zilei, uşor ameţit de băutura consumată. Îl ştiu bine şi deseori am discutat despre această problemă cu el. Am oprit lângă şi am deschis uşa. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat „mă luaţi aşa în maşină după câte v-am făcut?” Deseori mi-a promis că se va lăsa de viciul alcoolului, deseori mi-a promis că vine să mă ajute la vreo treabă şi nu a venit. „Lasă” am zis eu, „acelea s-au prescris şi nu le mai ştie decât Dumnezeu”. S-a urcat în maşină ţinând în mână o pungă a suferinţei, una în care se găsea pâinea pentru seara şi câţiva ardei primiţi de la cineva.
Sunt un dobitoc”, a zis el fără să clipească. Şi continuând în aceeaşi măsură apasa cuvintele zicând „trăiesc degeaba, ce-am fost şi ce-am ajuns”. În momentul acela lacrimile au început să-i curgă. Om în toată firea aflat în ceaţa nesiguranţei zilei de mâine, aflat la marginea unei prăpăstii de unde rar te poţi întoarce. „Şi afară de dvs” a continuat el, „toată lumea din sat mă tratează ca pe ultimul om, deşi am muncit pe la toţi în credinţă”. Nu are rost să menţionez aici cuvintele mele, nu trebuie să vă spun care  sunt trăirile într-o astfel de discuţie, pentru că fiecare caz în parte este ceva unic şi spontaneitatea este un element de bază în astfel de momente în care şcoala vieţii dimpreună cu anii de studiu şi slujire trebuie să se unească pentru un bun rezultat.
De multe ori în viaţă ni se poate întâmpla să nu ştim cine/ce suntem şi la fel de bine putem conştientiza că ceea ce ştim că trebuie să fim, nu putem fi din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Căci uitarea, ignoranţa şi lenevirea ne pot fi duşmani invincibili în căutarea propriilor noastre identităţi. În momentul în care omul pierde conexiunea cu trecutul şi cu prezentul îşi ruinează viitorul. Drumul omului care în mod normal ar trebui să fie un continuu urcuş este retezat de prăpastia uitării, a deznădejdii.  În momentul în care din lentoarea rutinei uiţi că există poezie, culoare, muzică, soare şi zâmbet şi ignori cu desăvârşire semnalele (chiar slabe deseori) de la cei din jur, eşti în pragul unei prăbuşiri interioare din care nimeni nu te mai poate ridica.
Am citit undeva că un chirurg pentru a putea repara un organ trebuie să ştie sigur cum arată un organ sănătos pentru a-l repara. Ori cel care doreşte ridicarea, cel care nu doreşte să facă pasul spre prăpastia pierzării trebuie să înlăture uitarea şi amintindu-şi de zilele bune, de integritatea de odinioară să-şi dorească  operaţia de pe cordul conştiinţei, cea care aduce vindecare şi speranţă în sufletele chinuite de deznădăjduire.
Mă duceţi până acasă?” m-a întrebat el parcă citind gândurile mele, „că dacă rămân în centru şi mă prinde întunericul  mi-e că nu mai ajung întreg acasă”.  Se pare că şi în cea mai densă ceaţă a disperării conştiinţa lasă loc unui licăr de speranţă. Ori altfel spus, dacă la suprafaţă necurăţia demonică a poftelor îşi face mendrele, în adânc, în nemuritorul suflet, există  încă magma aceea fierbinte a vrerii de exteriorizare a dorinţei de a sări peste prăpastia ce se iveşte uneori în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi prăpăstiile sunt multe, şi ele se ivesc când nu ne aşteptăm... .

8 comentarii:

  1. Emotionant si foarte adevarat.
    Sunt multe astfel de cazuri. Conteaza foarte mult macar sa asculti omul, sa il faci sa nu se simta singur si sa nu il judeci dupa aparente. Trebui si eu sa fiu mai intlegatoare si buna cu toti.
    Sper ca acea persoana sa nu se mai simta singura si sa incerce macar sa lupte si sa invinga viciul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E mult de lucru pentru fiecare din noi Carol. Cu ajutorul Celui de sus, cu lucrarea voinţei noastre şi cu dragoste putem schimba multe. Doar trebuie să ne dorim asta cu adevărat. Mulţumesc frumos de comentariu.

      Ștergere
  2. Doamne, ce mult inseamna sa cauti lumina sa nu traiesti in bezna....ce mult inseamna sprijinul unui om prin care lucreaza Dumnezeu, dar de care eu trebuie sa ascult cand imi iese in cale...
    Intr-o zi la serviciu la ora pauzei,din una in alta o colega caruia ii murise mama in urma cu vreo luna, ne povestise cum a fost la inmormantare.Au tinut-o cateva ore la capela spitalului dupa care au inmormantat-o. Au fost intrebati cum si-ar dori sa-si ieie ramas bun de la mama lor si anume: sa-i faca o scurta slujba sau un fel de ceremonie de despartire.Au ales ceremonia adica intr-o sala pregatita anume cu scena si flori, o mica orchestra a cantat muzica care i-a placut in viata mamei lor dupa care i-au fost facute cateva versuri din viata ei.
    Am ascultat fara sa imi dau cu parerea desi in gandul meu, m-am simtit foarte inconfortabil.
    Insfarsit am ajuns din nou singura la locul meu de munca si primul gand care m-a strafulgerat a fost acesta de a multumi lui Dumnezeu ca eu Il cunosc.Nu mi-as fi dorit niciodata sa traiesc intr-o asemenea bezna...
    Si-apoi de-aici mi-am adus aminte de toti cei care au contribuit la luminarea mea...si nu sunt putini...
    Dumnezeu sa le rasplateasca cu viata vesnica acestor suflete!!!!!!!!!
    Si dumneavoastra care va siliti cu cei din jur!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ştiu Corina că printre străini percepţia despre viaţă, despre viaţa de după moartea trupească este alta. Din fericire pentru noi (zic şi cred) cele sădite în sufletul nostru în dreapta noastră credinţă răsar mereu cu nădejdea învierii, cu speranţa că dincolo trebuie să fie ceva bun, mult mai bun. Mulţumesc frumos pentru trecere şi comentariu.

      Ștergere
  3. Padre, ca de obicei, m-ai impresionat! Nu știu cum a ajuns articolul ăsta pe pagina mea de fb, dar l-a citit pe nerăsuflate așa cum se întâmplă de câte ori citesc ceva scris de dumneavoastră. O zi bună la casa voastră!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dor întâmplări dintr-o viaţă ce pare că trece neobservată pe lângă noi, Mari.
      Zi bună să fie şi la voi!

      Ștergere
  4. Imi pare rau dar de betzivi nu poate sa-mi fie mila,am suferit prea mult din cauza unuia.Se spune ca alcoolicul ramine alcoolic pe viatza chiar daca nu va mai bea niciodata.Tatal meu spunea ca intr-o familie de nemtzi fiecare mesean bea un paharel de tuica inainte de masa si un pahar de vin dupa masa,atit si nimic mai mult/asta era prin anii 50,acuma .....nu mai stiu.Un alcoolic se ajuta singur daca hotaraste ca nu mai bea ,dar depinde cit de hotarit este si cit tzine hotarirea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi atunci, de "beţivi" cine să aibă milă? Ori altfel spus, dacă de ei nu are nimeni milă, căci înşişi pare-se că nu se pot mili, oare să-i lăsăm pradă câinilor?
      Un alcoolic se poate ajuta singur, dar fără sprijinul celor din jur va cădea din nou. Şi, extrapolând, orice cădere omenească e poate îndrepta numai după venirea în sine, ca în cazul fiului risipitor. Tu vrei să te îndrepţi, dar e mult mai uşor să faci asta când primeşti sprijin, căci din ce-i care-ţi fac vânt în şanţ sunt destui.

      Ștergere