DA' TU AL CUI EŞTI?

Acum câteva zile telefonul a început să dea semne de „ducă”, firesc de altfel pentru că-l am de vreo 6 ani, am dat pe el 6 lei şi a îndurat multe. Ca atare am zis să mă uit pe net de câteva oferte pentru cazul în care am să fiu nevoit să-mi iau unul. Defilând prin pagini, unde n-am găsit nimic potrivit în raportul preţ/calitate, dar în ordinea menţionată, am dat peste o glumă bună, una care a venit ca o mănuşă pentru o întâmplare petrecută cu un copil ce m-a pus la încercare cu o întrebare. Gluma, pe care unii este foarte probabil să o ştiţi zice cam aşa: că după o cină la restaurant, Bill Gates a lăsat chelnerului o bancnotă de $5. Chelnerul l-a întrebat pe Bill Gates: “Domnule Gates, cum se facă că fiul dumneavoastră mi-a dat zilele trecute un bacșiș de $500, pe când dumneavoastră, care sunteți unul din cei mai bogați oameni din lume, ați lăsat pe masă doar $5?” Bill a zâmbit și i-a spus: “Fiul meu are ca tată pe cel mai bogat om din lume și își permite. Tatăl meu a fost un tăietor de lemne.”

Şi tare mi-a plăcut gluma, zic asta pentru că în urmă cu ceva vreme, la şcoală fiind, într-una din clase a venit un elev nou din satul vecin. Şi vorbesc de clasa 0, adică de un copilaş. Fireşte că a trebuit să-l întreb cine este, al cui este. Mi-a răspuns corect şi clar cu nume şi prenume, ba şi  cu porecla familiei. Şi am crezut că am scăpat. Dar n-a fost aşa, că el m-a întrebat imediat, dar tu al cui eşti? Ce să-i răspund, cum să-i răspund ca să înţeleagă copilul. Şi când mă pregăteam eu să zic ceva, unul din copiii din sat, care mă ştie bine a zis repede: băăă, el e părintele, e al lui Doamne Doamne! Şi printre hohotele celor prezenţi a sosit răspunsul elevului nou, sec,  ba nu, e a lu’ mama şi al lu’ tata lui! S-a făcut linişte în clasă şi toţi se uitau la mine să vin cu răspunsul. Şi cum poţi răspunde în astfel de momente, că aproape orice răspuns aş fi dat, tot aş fi dezamăgit pe careva.

Problema este că uneori întrebarea „al cui eşti” nu este aşa de uşoară, chiar dacă putem scăpa uşor cu două nume spuse, ca o identificare rapidă pentru a scăpa de interlocutor. Rădăcinile noastre nu sunt de neglijat, deşi, poate de multe ori unii, spre a se lăuda prea fac abuz de ele, iar alţii din dorinţa de a le ascunde se fac că nu-şi amintesc.

N-am găsit un răspuns original ca în alte ocazii, probabil că şi vârsta lor m-a incomodat un pic. Am găsit însă o explicaţie de compromis, una în care a trebuit să le explic că-s al  părinţilor mei până când va trebui să merg la Dumnezeu unde merg toţi copiii şi toţi părinţii la un moment dat, pentru că de aceea spunem toţi Tatăl nostru care eşti în ceruri. Dar a fost doar o explicaţie de moment, căci peste câţiva ani va trebui să le răspund altfel, pe măsura înţelepciunii ce o vor dobândi cu trecerea timpului.

Revenind la gluma de la început, mă gândeam că uneori dăm o valoare prea mare lucrurilor mici subevaluând lucrurile cu adevărat importante, şi zic asta atât material, cât mai ales spiritual.

Altfel, am rămas cu acelaşi telefon de 6 lei, încă funcţionează, probabil până la următoarea mea postare.