UN FEL DE ANIVERSARE

Azi fac trei ani de blogosferă indiferent pe unde au apărut postările mele. Am început direct şi sec, pentru că aşa am fost şi la începuturi. Ştiu că umblând pe net am dat într-o zi de pagina unei persoane ce-şi avea gândurile expuse pe o pagină virtuală şi că era comentată de diverşi useri. Aşa că am decis să fac acelaşi lucru. Pe atunci credeam că o să fie criminal de greu, că trebuie pagină, domeniu, formule alambicate şi ecuaţii cu cinci necunoscute pentru a face un blog.  A fost simplu. Probabil că angoasa copilului crescut la ţară fără calculator şi pian rămăsese undeva într-un colţ de minte şi refuza să conceapă că după o vârstă poţi ţine pasul cu cei tineri la orice lucru pe internet.

Nu mă lungesc. Am scris o postare , două. Am mai preluat(cu sursa citată) de ici de acolo şi s-a făcut blogul. La început, ca la început. Mai fără diacritice, mai câte o literă mâncată fără pâine, poate vreun dezacord în scris (că în gând nu prea se-ntâmplă), vizitatori puţini şi comentatori lipsă.

Eu am zis „Nihil sine Deo” pentru că mi-a plăcut dictonul de pe vremea când cochetam cu limba latină pe la şcolile ce m-au ţinut în bănci. Aşa că am tot scris. Bine sau rău, mult sau puţin voi ştiţi, cei ce m-aţi citit mai rar sau mai des. Am continuat să scriu, deşi de multe ori am zis că am epuizat subiectele. Ele vin mereu, sunt actuale şi le scriu în stilul meu, în combinaţia de satiră şi duhovnicie. Am încercat să nu fac predici, pentru că predicile le ţin la biserică, acolo unde ochii mei  se întâlnesc cu ochii celor ce mă urmăresc, unde pot dezvolta dincolo de dimensiunea unei pagini, unde pot oferi şi trăirea pe viu. Aici am evitat predica în sine, încercând să-L fac cunoscut pe Dumnezeu mai mult din situaţiile concrete ale vieţii de zi cu zi. Şi dacă la început am postat doar pe blogspot, pe urmă am împrăştiat o parte din postări şi pe alte artere virtuale. Experienţa a fost plăcută, pentru că am întâlnit mulţi oameni care au regăsit în rândurile mele câte ceva folositor, am întâlnit oameni care, în mesaje particulare mi-au cerut un sfat ori mi-au pus o întrebare suplimentară. Şi m-am bucurat.  Evident, că am găsit şi un 1% care să dezaprobe existenţa „unei feţe” bisericeşti pe aici. Şi ştiţi că acest lucru l-am explicat cu ceva vreme în urmă. Azi mulţumesc celor câteva sute de oameni, care acum două săptămâni, pe mai multe canale virtuale m-au sprijinit cu o vorbă frumoasă.

Aş dori să mai spun că nu stau mult pe blog. Îl scriu şi-l postez, apoi când am timp, moderez ce e de moderat. E simplu şi ştiţi treaba asta mulţi dintre voi, că sunteţi mai dibaci ca mine în ale blogurilor.

Voiam să  mai menţionez că nu scriu pentru mine. Poate că pentru mine, ştiu ce ştiu. Scriu pentru cei care mă citesc, pentru cei care doresc şi altceva în materie de spiritual, scriu pentru  cei care mă inspiră, pentru oameni normali ca mine, pentru că trebuie să înmulţesc într-un fel darul, talantul primit, pentru că e păcat să taci atunci când trebuie să spui adevărul.

Am să continui să scriu. E o continuă perfecţionare într-o perioadă în care oamenii sunt foarte pretenţioşi, bine pregătiţi(unii) şi foarte iscoditori(alţii). Ori mie îmi place polemica constructivă, bazată pe ştiinţă iar nu pe vorbe goale.

Am lăsat la final gândul pentru Dumnezeu. Nu lipseşte din nici o postare, indiferent de titlu. În definitiv, tot ce sunt, datorită Lui sunt. Tot ce fac, prin ceea ce mi-a dat El fac, chiar dacă uneori greşesc ca orice om supus slăbiciunilor de tot felul. Oriunde merg, mă raportez la libertatea pe care mi-a dat-o de a face ceea ce trebuie, pentru că ştiu şi cred că în viaţă, nimic nu este bun fără Dumnezeu. De aceea, ceea fac, fac cu ajutorul Lui pentru prietenii mei OAMENII. Şi pentru asta, vă mulţumesc tuturor celor ce mă citiţi!