JUMĂRILE

Ştiu că nu-i un titlu care să atragă prea mult, că deh, poate-s oameni cărora să nu le placă jumările, dar asta e, aşa a fost inspiraţia de moment.

S-a întâmplat acum foarte mulţi ani, mi-aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. Era o zi de vară din cele cu zăpuşeală sufocantă, când numai apa de gârlă ar fi putut să aline cât de cât senzaţia aceea de topire instantanee sub soarele dogorâtor de iulie. Şi unde alt undeva să fi fost decât pe malul gârlei, al Argeşului, era acolo o coadă de apă mai lină numai bună de scăldat.

Partea bună a scăldatului este că te răcoreşti, dar foamea de după scăldat, foamea aceea care vine după stat câteva ore în apă e fenomenală, ai mânca şi pietre. Şi unde pui că în acele momente mai toţi copiii spuneau cam ce şi-ar fi dorit să mănânce sporind senzaţia aceea de leşin cum numai în trupul unui copil aflat în creştere poate fi, căci stomacul lucrează, nu glumă.

Mai departe de noi, pe malul apei, sub o salcie mare, poposise o căruţă de ţigani nomazi. Ştiţi voi, căruţă din aceea cu coviltir, la spatele căreia era legat un câine, pe marginea căreia se aflau agăţate pirostrii, tuciuleţe şi alte ustensile ce zdrăngăneau în mers prin gropile drumului încins de arşiţă, amplificând zgomotul roţilor cu şină de fier ce mânau de la spate perechea de catâri ce plimba casa aceea pe roţi. La colţuri atârnau felinarele ce luminau în drumurile nopţii.

Venea un miros dinspre căruţă de credeam că pic din picioare. Eu i-am rugat pe prieteni să mergem, dar n-au vrut. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi împins de foame m-am dus spre locul cu pricina făcându-mă că sunt în căutare de pietre colorate pe malul apei. Şi ce-mi văzură ochii? O mămăligă răsturnată ce  nu avea cum să se răcească în soarele dogorâtor al verii şi o tigaie cât roata carului, din tablă neagră în care taman se învârtiseră nişte jumări de ou ce se umflaseră generos ca şi cum ar fi ştiut că şase guri vor da năvală peste ele cât ai zice peşte.

Dacă veţi citi asta în zi de post nu daţi cu roşii după mine, ştiu că postul e perioada când creştinul trebuie să se abţină de la anumite alimente socotite a fi de „dulce”, deşi cu precădere de la faptele cele rele ar trebui să se abţină, inclusiv de la gândirea cea rea. Ori mai bine spus, partea cu mâncarea este pe locul doi, căci adevăratul post este cel sufletesc, cel al minţii, fireşte, şi prin strunirea trupului, că e sănătos.

Şi dacă tot am zis de post, el capătă valoare când e însoţit de milostenie, dar aceea care-i făcută fără făţărnicia pentru lauda deşartă, milostenia aceea spontană, din suflet, ziditoar,  aşa cum fac copiii când îşi împart pacheţelul fără să se gândească la vreo răsplată.

Şi cum îmi făceam eu de treabă pe lângă apă, aproape de căruţa aceea cu coviltirul ars de soare şi ros de ploi, m-au flancat doi copilaşi din cei care erau la căruţă, intrând în vorbă cu mine de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Şi mult n-am vorbit că s-a dat strigarea de masă, într-o limbă pe care eu n-aveam de unde o şti. Ce să vă spun, că poate bănuiţi, copiii nu s-au aşezat la masă până ce nu au venit să mă cheme pe mine. Şi cum să vă zic, că de departe prietenii priveau nedumeriţi la scenă, iar eu, cu oareşce teamă la început, m-am aşezat lângă cei şase şi am mâncat o porţie sănătoasă de jumări cu mămăligă fierbinte, pe malul gârlei. Nu contează că n-am avut furculiţe, nu are importanţă că am stat pe nisipul fin adus de apa care se revărsase în primăvară, contează că nişte străini, la timpul acela, m-au pus la masa lor, lângă casa lor umblătoare făcând milostenie cu un copil ce-şi pierduse ziua la scăldat într-o zi caniculară de vară.

Azi, venind cu maşina spre casă dintr-un oraş, am văzut pe marginea şoselei (drum naţional), o căruţă cu coviltir. E adevărat, coviltirul era o prelată ce face reclamă la un mare hipermarchet. Nici roţile nu mai erau cu şină, au cauciucuri acum, iar felinarele au fost înlocuite cu benzi reflectorizante, cu stopuri şi triunghiuri. Sub un nuc mare, feriţi de bătaia vântului şi a stropilor rari de ploaie şase guri aşteptau lângă pirostriile pe care sfârâia o tigaie cu jumări. Viaţa merge mai departe.

Ştiţi cât de mult înseamnă o bucată de pâine în vremea foamei? Ştiţi cât înseamnă un cuvânt bun spus la vremea lui? Probabil că ştiţi, ori dacă nu ştiţi, probabil că veţi învăţa, aşa cum învăţăm toţi, la vremea cuvenită din lecţiile frumoase ale vieţii.