PRIMĂVĂRATICE

După ce ieri am colindat satul, însoţit de razele generoase ale soarelui de început de martie, am zis să scriu un blog, unul prin care să descriu cele văzute, simţite şi auzite prin uliţe şi răspântii la câte un tain de vorbă cu oamenii ce-şi părăsiseră locurile de lângă soba ce le-a fost prietenă toată iarna pentru căldura firavă dar plină de speranţă ce se revarsă la începutul  lui mărţişor pe la noi prin sat.

Şi trebuie să vă spun că am fost în dubiu când a trebuit să mă apuc de scris, căci văzând şi vorbind, ascultând şi tăcând, am crezut că-s la confluenţa a două lumi paralele intersectate într-un punct comun fizic în care concepţiile de viaţă îşi poartă lupta surdă de definire a sorţii fără de soartă.

Aş fi putut să scriu despre scârbă, despre scârba aceea sinonimă cu amărăciunea, ciuda, groaza, grija, nemulţumirea ori întristarea ce se poate citi uneori pe chipurile oamenilor, ce se poate auzi din gura lor. E drept, sunt puţini, cel puţin aici. Într-un fel, aceste stări sunt artificiale, că-s  alimentate de mass-media, cea la care au tot fost conectaţi în perioada de inactivitate a iernii.

Şi nu scriu despre scârbă, am să scriu despre cealaltă parte văzută în drumul meu de ieri, despre modul în care oamenii ştiu să iubească, prin văz, prin vorbă, prin faptă. Şi sigur, nu vorbesc despre iubirea erotică, căci sunt destui care vorbesc despre asta, ci despre modul în care prin cele simple din jur putem învăţa valoarea iubirii faţă de cele şi cei ce ne înconjoară.

Citeam cu ceva vreme în Scriptură că iubirea este singura noastră datorie, cea care ne exonerează de restul apăsărilor sufleteşti , devenind o împlinire a legii ce este scrisă în noi din creaţie, o lege care paradoxal, nu obligă, ci zideşte, deschizând orizonturi prin respectarea ei. E drept, nu implică doar o persoană, doar o parte, ci implică şi partea cealaltă, care trebuie să fie pe aceeaşi lungime de undă, fiindcă acolo unde nu există  celălalt vorbim fie de narcisism, fie de egoism, fie de indiferenţă.

Şi cum am colindat eu ieri prin sat, că asta vă spuneam, am ochit câteva situaţii în care am văzut cum poate lucra iubirea, la modul sincer, curat şi firesc, cel puţin aşa cum îl percep eu.

Şi primul lucru văzut,  a fost iubirea unei mame faţă de copilul său, o joacă senină plină de râsete în care mama se coboară la mintea copilului de doi ani, la curăţia sufletului lui, şi uită de cele din jur, de treburile şi apăsările problemelor, oferind şi primind dragoste de la puiul de om ce se dezmierda în razele soarelui, jucându-se ca şi când timpul s-ar fi oprit în loc. Şi am privit, m-am bucurat şi am mers mai departe, soarele bătea molcom şi drumul era lung.

Pe malul gârlei, cu bucheţele de ghiocei, printre ramurile de sălcii ce taman se pregătesc de schimbarea hainelor, câţiva tineri se plimbau agale râzând şi povestind, trei perechi, şase suflete care poate pentru câteva ceasuri au uitat de tehnologie, de cluburi şi au redescoperit cât de frumoasă poate fi primăvara în clipele tinereţii când timpul pare că stă pe loc. Nu ştiu dacă poate fi numită iubire această stare, dar e aproape de ea, e deschizătoare spre cele de suflet, spre cele senine.

Un pic mai în sat, am văzut un copil ce se juca cu un căţel. Nu că n-am mai văzut acest lucru, nu că n-am făcut acest lucru în copilărie. Ba da. Dar modul în care-l mângâia şi felul în care animalul îi răspundea era minunat. Ştiţi, noi zicem că nu de îmbucătură fuge câinele, ci de băţ. Mă uitam şi mă gândeam cât de multe putem învăţa noi, oamenii, de la animale. Zic asta fiindcă de multe ori ele, animalele, răspund mai curat afecţiunii decât pot răspunde unii oameni.

Într-o curte, o fetiţă grebla ghioceii şi zambilele. S-a oprit şi s-a aşezat în genunchi să le miroasă. Era aşa de încântată, parcă munca ei era răsplătită, căci florile aşa îşi arată iubirea, răspândind mirosul lor peste toţi şi toate, neascunzându-şi culoarea lor de la nimeni. Şi asta iar e o lecţie frumoasă de iubire, pentru cei/cele din jur.

Într-o răspântie oamenii vorbeau. Scârba de cele auzite şi văzute la tv începe să se destrame fiind înlocuită de speranţă. „E grâul frumos” zice unul. „E apă în sol deocamdată”, zice altul. „Dacă ţine aşa timpul, cred că punem cartofii săptămâna asta”, zice al treilea. Şi fiecare îşi spune părerea, toţi având aceeaşi poftă de muncă, bucurându-se că au ieşit din iarnă, iubind razele soarelui şi clipele pe care le mai au de trăit printre oameni, animale şi natură. Şi n-ar putea fi altfel, că până şi piţigoii ce dădeau târcoale printre ramurile din apropiere cântau ţiţivară, ţiţivară.

Mi-am încheiat drumul la ceas de seară cu gândul la cele spuse de psalmist, „cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.