miercuri, 15 ianuarie 2014

PARIUL




Trecuse pe strada aceea de nenumărate ori, şi nu oricum, ci cu mare atenţie, rărind paşii pentru a putea privi peste gardurile frumos vopsite până spre ferestrele dinspre care uneori răzbăteau râsetele celor dinăuntru, de unde veneau valuri de mirosuri ce trădau mâncărurile alese ce se aşterneau la mese.
Ce diferenţă mare este între străduţa sa, una pe care se merge alert, unde mirosurile şi zgomotele sunt comune, banale, unde lipsa gardurilor oferă un peisaj care obligă pleoapele să stea mai mult închise, şi străduţa cochetă pe care locuiesc cei despre  care  auzise la început că-s în top.
Pusese pariu cu sine însuşi că va locui şi el acolo, asta în ziua în care, privind pe strada aceea, a gândit că trebuie să fie printre cei pe care lumea îi priveşte cu admiraţie. O vreme şi-a dorit asta cu ardoare, se vedea printre cei ce râdeau şi se distrau la copioasele mese, se vedea mâncând din alesele bucate, minuţios meşteşugite pentru ochii celor ce căutau şi cel mai mic cusur celor din jur numai pentru a avea încă un subiect de râs. 
Mirajul celor văzute în casele celor pe care şi-i dorea prieteni îl făcuse să se îndepărteze tot mai mult de locul din care plecase, uitând ca prin farmec că unul din primele lucruri învăţate în viaţă a fost acela care spune că „bogăţia strânge prieteni fără număr...”, uitând, desigur, că numai în vremea sărăciei şi a durerii se păstrează adevăraţii prieteni.
Se întâmplă uneori să fii invitat în anumite case. Cel care-i mai puţin bogat, te invită în camera de la drum, camera aia bună, acolo unde nu intră nici el decât rareori, oferind celor care le calcă pragul posibilitatea să le stea pe pat ori la masă taman acolo, unde ei păstrează ca într-un paraclis tot ceea ce au mai bun. Şi nu cred că-i suflet care să nu fi stat la masa omului cu inimă deschisă şi să nu se bucure de bogăţia simplităţii, să nu se sature din bucatele servite ca o anafură după slujbă, cu sfială.
Alta-i starea (dar nu generalizez) în casele celor avuţi, căci, din toate camerele mari ale casei,  eşti poftit în hol, într-un colţ uneori, simţind parcă cum se strâng pereţii să te sufoce. Asta în cazul fericit, pentru că de multe ori ești lăsat în locul din faţa uşii, cel care devine antecamera ce leagă un gând copilăresc de realitatea dură a maturităţii.
Pe strada celor mari acum se intră greu, căci gardurile frumos vopsite au dispărut de multă vreme, unele fiind înlocuite de porţi imense peste care nici vrabia nu cuteze să treacă, iar altele, străjuite de gardienii impasibili la dansul fulgilor de zăpadă ai iernii ori la jocul fluturilor în soarele de mai. Şi peste ele, peste toate, se află lacătele mari, lacătele care nu ştii dacă-s făcute să oprească pe cei de afară pentru a nu putea intra înăuntru, ori dacă-s făcute să ţină legate sufletele mici ale unor oameni care, fără să-şi dea seama, au devenit proprii lor prizonieri.
Zice Scriptura aşa: „pe bogat, când se clatină, îl reazimă prietenii; iar cel sărac, când cade, este respins de prietenii săi. Bogatul, când alunecă, mulţi sunt care îl sprijină; când spune cuvinte nebuneşti, îi dau dreptate”.

Şi, trecând mai departe, se gândea că în viaţă mai bine  pierzi un pariu, decât să pierzi pariul cu însăși viaţa.

6 comentarii:

  1. Padre, de geamurile cu multe lumini, dar si umbre ascunse, te fura doar lumina constiintei si zambetul fara griji de dimineata . In rest, tentatia e mare, pana nu mai poti face alegerea,e prea tarziu si ai pierdut pariul cu viata .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. July, pariul cu viaţa nu trebuie pierdut nicidecum, iar asta pentru că se pune în pericol viaţa veşnică. Gardurile, geamurile, mirosurile, toate aceste elemente materiale nu fac nimic altceva decât ne îndepărteze mintea de la purtarea de grijă pentru suflet. Aşadar, pariul îl pierdem datorită folosirii liberului arbitru în mod greşit, alegând de multe ori ceea ce nu ne este neapărat de folos, alegând cu mintea nu şi cu sufletul.

      Ștergere
  2. Eu cred ca cel mai frumos dar pe care il avem noi oamenii este acela de a visa,de a ne face planuri, de a ne pune dorinte ,de a astepta cu sufletul la gura ca ele sa se realizeze. In momentul cand nu iti mai doresti nimic,nu mai astepti nimic de la ceilalti, nu mai daruiesti nimic,nu mai vrei sa schimbi nimic la tine, la viata ta- atunci ai pierdut pariul cu viata.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Steliana, da, speranţa este un dar minunat sădit în sufletul omului, este virtutea care rodeşte şi-n cele mai vitrege momente ale vieţii. Iar visul, visul ca năzuinţă, este un imbold sănătos în dorinţa omului de a merge mai departe.
      Şi da, ai intuit foarte bine că una din marile reuşite ale vieţii este încercarea de a dărui, căci un om care are ce dărui, are pentru ce trăi.

      Ștergere
  3. Buna dimineata Padre! Sigur ai vazut sau auzit ceva care te-a facut sa scrii randurile astea. Orice ar fi fost, eu ma bucur ca le pot citi. Simt o mare bucurie de cate ori iti citesc blogul si parca iti si aud vocea blanda. Pentru aceasta iti multumesc! Multa sanatate iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mari, într-o viaţă de om vezi multe, iar ca preot simţi şi vezi mai mult. Dacă rândurile mele pot transmite ceva bun, mă bucur, mai ales că voi, prietenii mă cunoaşteţi şi-n viaţa de zi cu zi.
      Zi bună să fie la casa ta!

      Ștergere