vineri, 23 august 2024

CHEMĂRI

 


Unele chemări pe drumul vieții ne pot prinde total nepregătiți ori pe picior greșit, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe credem că nouă niciodată  nu ni se poate produce o schimbare radicală a drumului, a gândurilor ori simțirilor, desigur, gândind, din comoditatea banalului cotidian, că e bine așa cum suntem, mizând pe cea de a doua natură umană, zisă obișnuință, care nu ne lasă loc de schimbări sănătoase.

Biblic vorbind, dacă ne-am gândi la Saul, viitorul apostol Pavel, chemarea de pe drumul Damascului, destul de brutală dacă avem în discuție dialogul cu Hristos, este o chemare mântuitoare, prin orbirea provizorie reușind să vadă ceea ce niciodată n-a putut vedea cu ochii deschiși. Și, oare, întreb eu retoric, oare câte lucruri ori situații ni s-au perindat prin fața ochilor fără a le vedea sensul, tâlcul ori importanța?

Petru, verhovnicul, îndârjit și aprins de credință, a fost cercetat cu chemarea de mai multe ori, întâi chemare a fost ca discipol, misiune dusă aproape perfect la îndeplinire, chiar dacă ea a fost umbrită, omenește vorbind, de întreita lepădare, stinsă mai apoi cu lacrimi amare și cu iubire cercetată de Hristos, ba chiar o a doua chemare, cea de la fuga de pe colina Romei înainte de răstignirea ce-i fusese pregătită, de la care ne-a rămas celebrul quo vadis, Domine.

Doar că Petru a mai avut o chemare, aparte de data asta, cea prin care nu credința i s-a cercetat, ci încrederea, iar prin încrederea lui și pe cea a apostolilor, și a oamenilor din toate timpurile, fiindcă o credință lipsită de încredere e asemenea unui ochi lipsit de lumină.

Umblarea pe mare, pe marea vieții în cazul nostru, reprezintă îndrăznirea omului de a păși spre Dumnezeu, de ce nu și între om și om, nu pe drumuri știute și bătătorite, ci pe valuri puternice sub care abisul necunoscutului induce frica și deznădejdea. Aici e o taină, fiindcă nu ai cum să te simți singur când știi că cineva se roagă pentru tine, nu ai cum să te simți pierdut dacă știi că cineva te poartă în gânduri de bine și, cu atât mai mult, nu ai cum să te scufunzi știind că cineva, din inimă, ți-ar întinde oricând o mână de ajutor spre a te sprijini la vreme de slăbiciune, supremă fiind bucuria în care te poți regăsi atunci când cineva, providențial trimis, te poate iubi dezinteresat, iar aici paleta poate fi extinsă, după caz, în funcție de cum simte fiecare acest sentiment ori situație, în condițiile în care, știm bine că „în iubire nu există frică”.

Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” El i-a zis: „Vino.” Chemările, cele mai multe dintre ele, au înaintemergător, mai bine spus, o înainte simțire, o presimțire, ceva ce ți-ai dori să se întâmple, ceva de care poate îți este teamă și, cu toate astea, ceva ce ți-ai dori să trăiești, experimentând, în cazul de față, mersul pe apă, alteori, ca într-un vis,  dorind zborul, de cele mai multe, ființial, măcar fiorul.

Ar mai fi o taină, taina neliniștii, a dorințelor neîmplinite, a aspirațiilor, e taina care impune cea mai mare doză de răbdare și așteptare, ea desăvârșindu-se în momentul transformării totale, a preschimbării în bucuria împlinirii ce dă sens tuturor așteptărilor, a coacerii fructului oprit/dorit, cel pe care nu-l furi, ci îl aștepți să cadă la timpul potrivit spre a-l gusta ca pe o binecuvântare, fără a plăti ceva pentru el.

Și Petru, răspunzând chemării, a mers pe apă până ce, cuprins de frică, lipsit de încredere, a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!” Ce să scape Dumnezeu, sufletul osârduitor, capabil să creadă, dar nepregătit definitiv pentru orice ispitire, ori trupul entuziasmat de multe ori de orice fruct dorit, trupul care, sceptic și vegetativ nu-și dorește decât să mai bifeze un obstacol de pe calea vieții cu care, la o adică, să se împăuneze orgolios ori de câte ori i se ivește ocazia?

Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Chiar, pentru ce ne îndoim deseori pentru lucrurile firești ce ni se întâmplă, pentru ce punem preț pe mărăcinii cu care ațâțăm banale simțiri și uităm că niciun fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără voia Celui de sus? E simplu, pentru că punem prea mult preț pe știința și puterea noastră, uitând că în situațiile delicate ale vieții avem nevoie, pe de o parte de mâna întinsă a celor pe care îi știm aproape și, cu atât mai mult, de mâna pe care Dumnezeu ne-o întinde, fie direct, fie prin cei ce ne vor bine, nescufundați în amarul cotidianului ce ne împresoară cu valuri uriașe.

Altfel, credincioși suntem mulți, nu toți, dar cu încredere prea puțini, orbecăind, bag seama, fie în căutarea unui bun liman, fie, de ce nu, spre mâinile întinse, ca o îmbrățișare, a celor care deja au primit încredințarea că deja sunt bine, în corabie, fie pe un pământ bun.

2 comentarii:

  1. Chiar și niște simple cuvinte, asezate frumos pe o pagină, redau încrederea. (Că bine e atunci când o ai!!!) Ca de obicei, gânduri / rânduri scrise minunat!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc frumos pentru tot gândul bun și pentru trecerea prin (chiar) simplele mele rânduri, Cristina.

      Ștergere