marți, 1 iulie 2014

O FLOARE RARĂ


Soarele urca domol pe nevăzuta-i cărare, aruncând săgeţi din ce în ce mai aprige spre grădina ce se trezea la viaţă după somnul scurt al nopţii de vară. Mărgeluţele  de rouă dispăreau văzând cu ochii lăsând frunzele verzi ale plantelor să se moleşească uşor în bătaia astrului dogoritor, căci adierea plăpândă a vântului nu reuşea să le clintească decât într-o leneşă legănare.
Pe potecuţa dintre legumele ce stau aliniate ca nişte soldaţi disciplinaţi, cu ochii cârpiţi de somn, cu o păpuşă-n braţe, copila se aşeză cuminte lângă părinţii ce jumuleau buruienile ce viguros căutau spre cer, ajutate pesemne de ploile căzute în ultima vreme.
De ce le jumuliţi”, întrebă ea serioasă, ca şi cum i-ar fi păsat de mormanul de bălării de la marginea grădinii. Şi mutându-şi locul, a sprijinit păpuşa de o tufă de ardei, lăsându-se pe vine şi prinzându-şi obrăjorii în palme în aşa fel încât să poate privi cu atenţie cele din jur, şi, într-o rotire a ochilor, privirea i-a rămas ţintuită pe o floare mică, cu petale multicolore ce încerca să se facă remarcată în desişul  bălăriilor ce căutau să o sufoce.
Ce floricică frumoasăăă!” Şi întinzând mâna spre ea, a întrebat: „pot să o rup şi să o iau în casă? Ce floare e, că-mi place”, zise ea senină, căci seninul cerului parcă se oglindea pe chipul copilei ce abia făcuse patru ani.
Să n-o rupi”, se auzi glasul tatălui, în timp ce mama taman o lua în braţe pe micuţă.  „E o floare rară şi dragă, pe care uneori nu o întâlneşti decât o dată în viaţă fiindcă nu poate creşte oriunde, iar bătrânii îi spuneau floarea prieteniei”. „Tati, ce e prietenia”, întrebă fetiţa.
Şi mă gândeam la definiţia prieteniei dată de dicţionar, cumva rece, ca un comunicat oficial în care limba de lemn este singura limbă folosită, căci explicaţia spune că prietenia este un sentiment de simpatie, de stimă, de respect care leagă două persoane.  Scriptura spune că prietenul adevărat iubeşte oricând iar în vreme de necaz devine ca un frate, iar evanghelistul Ioan întăreşte spunând  că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Şi, aş zice eu, că prietenia poate fi o favoare a vieţii, una în care sufletul să-şi găsească  bucuria şi liniştea în ocrotirea celor ce nu te-ar părăsi niciodată.
Când ai să creşti, ai să vezi tu singură ce-i prietenia”, zise tatăl. „Dar să ştii micuţo, că prietenia e ca floricica la care tu te uiţi. Are petale frumos colorate şi vii, ele sunt prietenii. Unele flori au mai multe petale, altele mai puţine.  Cele care se rup, nu mai pot fi puse la loc niciodată, şi, dacă se rup mai multe petale, floarea se usucă, căci fără prieteni, un om este aproape mort, cel puţin faţă de cei ce-l înconjoară. Floricica asta nu poate fi replantată nicăieri, ea creşte doar acolo unde-şi găseşte rostul, chit că de multe ori nu e văzută de toţi, din cauza buruienilor ce o înconjoară. Cele mai frumoase flori ale prieteniei cresc în mintea şi-n sufletele copiilor şi a celor ce-şi păstrează sufletul curat”.

Într-o grădină, o floricică se legăna în bătaia leneşă a vântului, strălucind în lumina soarelui ce tot urca pe nevăzuta-i cărare. Lângă ea, o copilă cu obrăjori-n palme, privea la petalele viu colorate întrebându-se, poate, dacă această floare se poate usca definitiv vreodată. 

11 comentarii:

  1. Sa poti pastra aceasta floare, mai intai trebuie sa o recunosti, de aceea este si rara . Si acestia sunt putini .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu ştiu dacă e o scuză că nu cunoaştem această floare, cu atât mai mult că ea se găseşte în interiorul nostru, partea de exterior (din blog), cum ştii, fiind o combinaţie între metaforă şi alegorie.
      Şi da, e rară, din ce în ce mai rară.

      Ștergere
  2. Seara buna Padre,
    Din nou ai scris frumos si cu multe invataminte.
    E greu dar nu imposibil de pastrat petalele acestei flori.Eu zic ca am avut parte de cativa prieteni care mi-au fost alaturi,indiferent de situatie.Si asta conteaza foarte mult.
    Seara frumoasa la casa ta si spor in cele treburi,ca's multe.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos, Die, pentru gândul bun şi pentru apreciere! Noi nu doar odată am vorbit despre acest lucru, şi, cum bine ştii, din experienţa vieţii am ajuns la concluzia că un prieten adevărat e ca un înger întrupat. E foarte adevărat că uneori putem avea şi dezamăgiri, dar numai de la cei care urmăresc partea materială a unei prietenii. Ori, prietenia adevărată este cea care dă, primeşte, se bucură, se întristează, lucrează şi rabdă până la sfârşit.
      Bună să fie seara şi la casa ta!

      Ștergere
  3. Asa este padre.
    Asa cum se alege bobul de neghina,asa se cern si prietenii de-a lungul timpului.Raman ori dau bir cu fugitii.
    Dar si eu la randul meu,am ramas unde m-am simtit dorita.

    RăspundețiȘtergere
  4. O floare din ce in ce mai rara, Padre.
    Parca odata erau mai multe astfel de flori, acum ce s-o fi intamplat, a dat cineva cu erbicid? :) Frumos articol!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Meri, e posibil ca acestă floare să fie mai rară, deşi, ne putem gândi şi la faptul că oamenii nu o mai caută, că oamenii aleargă după alte lucruri, mult mai sclipitoare (în exterior) dar lipsite de viaţă, de culoare.
      Mulţumesc frumos pentru apreciere! Zi minunată să fie la voi!

      Ștergere
  5. Minunat articol! ca întotdeauna, dealtfel. Floarea aceasta e tot mai rară pentru că nu crește decât într-un anumit pământ. Roua Duhului Sfânt să îmbogățească sufletul nostru pentru a crește acesată floare și să dea petale cât mai multe spre Slava lui Dumnezeu!
    Sărut- mâna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adelina, câtă vreme va mai exista această floare, pe pământ încă va mai nădejde, credinţă şi dragoste. Când va fi dată uitării, ori poate chiar stârpită prin voinţa cea rea şi prin libertatea greşit înţeleasă, timpul va fi gata pentru cernere.
      Mulţumesc frumos pentru apreciere! Zi binecuvântată să fie şi la casa voastră!

      Ștergere
  6. La primele citiri în minte mi-a stăruit chipul fetiței. O vedeam sprijinindu-și obrăjorii-n palme și așteptând răspunsuri. I-am simțit curiozitatea, acea sete specifică copiilor, i-am simțit inocența dar gândul mi-a rămas la încrederea ei în vorbele părinților. Vorbele părinților rămân sfinte și adânc înscrise în noi. Rătăcim multe în viață dar nu și cuvintele părinților. Ele stau cuminți în noi așteptând clipa redescoperirii. Am siguranța că fetița va ști să recunoască floarea prieteniei, indiferent de câte bălării o vor năpădi. Cum spuneam, am citit și recitit blogul, ceva m-a durut în el și nu știam ce. Acum știu. Inocența, încrederea copilei, a copilăriei. Asta pierdem noi oamenii. Și poate mulți vor spune că-i firesc. Asta nu înseamnă că nu-i dureros. Prietenia, înainte de toate are nevoie de încredere.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ştii, Daniela, deseori am spus că faţa redă starea sufletului, iar pe chipul copiilor acest lucru se vede cel mai bine. Un chip de copil este ca un abecedar pe care putem reînvăţa alfabetul inocenţei despre care spuneai (corect şi frumos) că cei mari l-au uitat, l-au pierdut.
      Mă gândeam, citindu-ţi comentariul, la bătrânii noştri, la moşi şi strămoşi, la cei care, în simplitatea, inocenţa şi curăţia vieţii lor, au ştiut să sădească (fără studii înalte) omenia şi prietenia în copiii lor, în cei ce mai târziu au devenit stâlpi ai societăţii.
      Prietenia are nevoie de încredere, da, dar încrederea de credinţă, de nădejde şi de dragoste.

      Ștergere