PĂRĂSIŞTE

Azi am trecut pe strada pe care, cu mulţi ani în urmă, cu foarte mulţi ani în urmă, întorceam cu bucurie vizita unor prieteni de joacă, în locul în care atunci acolo se afla un excavator în care noi inventam poveşti de război cu tunuri şi tancuri. Părăsişte...  .

Da, părăsişte, e cuvântul potrivit, chiar dacă forma este una forţată, cel puţin dacă o raportăm la dicţionar. Gardul de ulucă ce strălucea de vopsea odinioară acum era legat cu sârme ici colo, iar putregaiul din el se mai ţinea doar în bălăriile ce crescuseră printre laţi. Casa ce înainte vreme era ca un pahar de cristal, acum sta cocoşată de presiunea singurătăţii încât parcă şi ciorile se fereau să stea pe coama ei. Doar o bucată de lemn, aparent mai nouă, era agăţată de singurul stâlp de poartă un pic mai zdravăn, iar pe ea, scris cu vopsea roz, trona anunţul arhicunoscut ce zice că locu-i „for sale”.

Vis-a-vis, trei bărbaţi, odată tineri şi ei, stăteau la un „tutun”, dând câte un picior zarzărelor ce cădeau coapte prin iarba şanţului. Desigur, i-am întrebat care-i treaba cu casa, că acolo era odată veselie mare, curtea plină, discuţii şi planuri de tot felul.

„Ei”, zice unul, „au plecat toţi, că deh, umblă câinii cu covrigi în coadă prin străinătăţuri. Au pus-o în vânzare, dar nu au dat-o că au ţinut la preţ, acu’ ce să mai dea, că uite, cade tot. Se aude că ar fi luat-o unii să facă salon de masaj, hmm, să se răsucească ăi bătrâni în mormânt.” Şi aproape legat de primul, un altul, care tocmai îşi aruncase chiştocul în băltoaca rămasă din ploaia nopţii, râse hâtru, arătându-şi singurul dinte din faţă. „Lasă mă”,  zise către primul, „că e bine, că uite, vii de la sapă şi treci pe la masaj, ca-n occident”. „Bă, e de plâns, nu de râs”, a zis primul, „că o să vină vremea să te dea afară din casă să-şi facă ei afacerile iar tu o să rămâi cu râsul, că de masat o să te maseze moartea”.

Vorbe, vorbele oamenilor obosiţi de muncă, bucuroşi de ploaie, străini de civilizaţia occidentului, stăpâni pe mica lor curte şi miraţi de cursul vremii şi al vremurilor. Mi-am adus aminte, mergând mai departe, de cuvintele psalmistului care spune aşa: „ inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.”

Părăsişte... . O stare nefirească de mâhnire şi neputinţă te încearcă atunci când vezi că locurile ce odinioară musteau de fericire sunt acum golite de viaţă, lipsite de sens, puncte de reper şi adăpost pentru păsările de noapte şi rozătoarele pământului. Sunt din ce în ce mai dese aceste locuri. Uneori, ca un paradox, părăsiştea cuprinde şi locurile unde-i mişcare, căci, sunt curţi unde s-au ridicat mastodonţi de clădiri (chipurile case), taman lângă acele căsuţe ce odinioară adăposteau o familie cu mulţi copii. Ai tinde să crezi că-n locul nou e mai bine, dar, nu de fiecare dată în viaţă totul este ca-n reclamă.

La o poartă, la o poartă nouă, pe altă stradă, e parcat un excavator, e nou, străluceşte în soare, numai că nu-i nimeni pe lângă el să se joace, nu inspiră la povestit ca cel vechi, ca cel lovit de vremuri. E nou, dar părăsiştea îl rugineşte taman prin nefolosire... .